Despre program şi neorânduială

Printre îndatoririle pe care pururea‑pomenitul Stareţ ne învăţa să le împlinim încă din primele zile ale înţeleptei lui povăţuiri erau şi cea a bunei rânduieli şi a programului, descriindu‑ne în acelaşi timp neorânduiala în cele mai întunecate culori. Ade­sea ne spunea apoftegma Sfântului Efrem Sirul: „cei care nu au povăţuitor cad ca frunzele”, ceea ce înseamnă, aşa cum ne spunea el, lipsa programului. Obişnuia de asemenea să ne spună şi diferite întâm­plări din viaţa părinţilor contemporani şi mai ales a bătrânului Teofilact, care s‑a distins prin virtute şi daruri duhovniceşti în sihăstria Sfântului Artemie.

Bătrânul Teofilact a trăit toată viaţa sa ca ascet şi isihast, ţinând posturi aspre. Nici untdelemn nu mânca. Într‑o vreme a primit un ucenic, pe viitorul Arsenie, şi i‑a spus scurt, pentru că şi în vorbire se înfrâna binecuvântatul:

– Ascultă fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viaţa ta să ai o rânduială şi un program, pentru că fără aceasta nu te faci călugăr. Priveşte în jur lucru­rile noastre, aşa cum ţi le spun: acolo este urciorul nostru, alături ceaşca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii şi celelalte, precum le vezi. Vreau să le gă­sesc totdeauna acolo. Dacă din întâmplare faci vreo greşeală, prima dată îţi voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui pentru a treia oară neorân­duiala, te voi ruga să‑ţi iei lucrurile tale şi să pleci, ca măcar pe mine să nu mă tulburi, dacă tu nu vrei să te foloseşti.

Pururea‑pomenitul nostru Stareţ ne spunea că auzise despre el că era trezvitor şi adeseori mintea sa, pentru curăţia ei şi pentru starea sa duhovni­cească bună, îi era răpită în contemplaţie.

Una din principalele caracteristici ale acestor nevo­­itori binecuvântaţi era acrivia în programul vie­ţuirii lor. Acest lucru ni l-a cerut şi nouă Stareţul cât timp am trăit alături de el. Ne spunea că înce­putul dobândirii caracterului şi a personalităţii se află în stăruinţa de a urma un mod de viaţă pro­gramat şi sistematizat. Prin respectarea statornică a unui pro­gram, omul dobândeşte hotărâre şi bărbă­ţie, lucru foarte important şi absolut necesar în viaţa noastră, mai ales pentru că nevoinţa noastră este luptă, şi încă una crâncenă. Numai cu bărbăţie şi cu hotă­râre poate fi înfruntat „diavolul care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită”[1], iar nu numai să vatăme.

Un alt motiv la fel de necesar care impune rân­duiala programului este nestatornicia caracteru­lui omului după căderea lui Adam. Dar şi starea de păcătoşenie, pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea şi lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiu­lui nevăzut şi inegalitatea acestei lupte măresc, cum este şi firesc, descurajarea. Niciun alt factor ome­nesc nu întăreşte atât reuşita noastră ca hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit.

În vieţile Părinţilor noştri se distinge, în mod deosebit, stăruinţa lor în rânduială şi în tipic, ca fiind elementele cele mai importante ale modului lor de viaţă. Stareţul nostru nutrea o evlavie deosebită faţă de cartea Sfântului Isaac Sirul, pe care o avea aproa­pe ca pe o carte de rugăciune. Ne spunea pe de rost capitole întregi din ea, mai ales pe cele despre rân­duielile şi chipurile vieţuirii noastre monahale, de la „făptuire”, ca lucrare începătoare, până la contem­plaţie şi desăvârşire, unde poate ajunge omul. Îmi aduc aminte că de multe ori ne cita din Cuvântul al şaptelea, „Despre rânduiala începăto­rilor şi despre cele ce li se cuvin lor”. Iar locul cel mai important, de care şi acum îmi aduc aminte, este următorul: „Oriunde te‑ai afla, socoteşte‑te cel mai mic şi slujitor al fraţilor tăi”[2].

Uneori îl întrebam şi noi pe Stareţ despre aspri­mea programului nostru, iar el ne răspundea cu pilde ziditoare din vieţile Părinţilor de demult. Cei de de­mult nu ignorau deloc datoria faţă de aproapele, dar puneau înainte dragostea faţă de Dumnezeu şi păzi­rea în chip deosebit a petrecerii pustniceşti. Fiindcă şi noi ne îndreptam paşii către acelaşi scop, adesea ne cita cuvântul Avvei Isaac care spune că o condiţie absolut necesară pentru sporirea mona­hu­lui este a se „închide pe sine într‑un loc şi a posti pururea”[3].

Eu însă luam aminte mai mult la un alt punct, cel al bunei‑rânduieli, care, deşi pare a fi pentru începă­tori, avea totuşi o mare importanţă pentru nevoinţa noastră de la început. Iar aceasta consti­tuia ajutorul provenit din respectarea cu acrivie a tipicului, pe care îl păzeam oriunde ne-am fi aflat. Prin această respectare cu acrivie a tipicului nu ne‑au scăzut deloc nici râvna, nici căldura, nici rugă­ciunea în general, nici starea noastră duhovni­ceas­­că. Când însă se întâmpla să încălcăm obişnuita rânduială privitoare la hrană, la păstrarea tăcerii sau la zăvorârea în general, atunci toate se risipeau şi cu osteneală reuşeam să revenim la tipicul nostru. Lucrul acesta, după mai multe căderi, ni s‑a făcut o lecţie bună.

Îmi aduc aminte că într-o vară am mers la Mă­năstirea Esfigmenu împreună cu părintele Atanasie, ca să lucrăm ceva acolo. Drept plată pentru lucru, părinţii din mănăstire ne-au dat un peşte, care cântă­­rea unsprezece ocale. Am plecat foarte de dimi­neaţă de la mănăstire, ca să ajungem cât mai repede cu putinţă la peşterile de la Sfânta Ana Mică, unde stăteam atunci. Când, după multă osteneală, am ajuns pe la amiază la chilie, am pus metanie Stare­ţului şi i-am spus despre peşte, deoarece trebuia să‑l curăţăm şi să-l punem apoi la sare ca să nu se strice. În acea vreme singura metodă de a conserva peştele era să fie pus la sare. Fiindcă programul prevedea odihnă şi apoi priveghere, Stareţul ne-a spus că a doua zi ne vom ocupa de peşte. Noi ne-am dat seama că peştele nu va ţine până a doua zi, pentru că era foarte cald, iar pe deasupra îl cărasem aproape o zi întreagă pe drum şi nici nu ştiam de câtă vreme îl aveau părinţii care ni l-au dat. Cu toate acestea am urmat porunca Stareţului. A doua zi am mers să ne ocupăm de peşte, dar se stricase şi în cele din urmă l-am aruncat. De dragul respec­tării programului, nu a ţinut seama nici de ostenea­lă, nici faptul că am fi putut avea hrană destulă.

Din când în când, în naivitatea noastră copilă­rească, treceam de limita comportării cuviincioase. Şi astfel, i-am spus odată Stareţului:

– De vreme ce din fire nu eşti aspru faţă de semeni, ci foarte compătimitor, cum de eşti atât de sever în privinţa respectării tipicului nostru, lucru care îi sminteşte pe ceilalţi?

Atunci Stareţul mi‑a zis cu mirare:

– Nu mă aşteptam să ai atâta îndrăzneală şi să‑mi spui acestea. Dar ascultă: experienţa m‑a silit să fac aşa, căci altfel n‑aş fi putut continua cele către care Dumnezeu m‑a îndrumat. Sfântul Pavel spune: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată, dar dacă o fac fără voie, am numai o sarcină încredinţată”[4].

Şi asta ne‑o spunea pururea‑pomenitul cu greu­tate în suflet, dar credea cu tărie că nu era întâm­plător devotamentul său faţă de programul isihast, ci că era o menire dumnezeiască.

Ne mai spunea:

„Pretenţiile pe care le au oamenii ca să‑i primim pe toţi este calea de obşte a tuturor Sfinţilor Părinţi, care prin Harul lui Dumnezeu prisoseşte şi în acest loc sfinţit. Cu uşurinţă şi oriunde poate afla cineva un mediu potrivit pentru el. Însă îndatorirea noas­tră, aceea de a ne nevoi în condiţiile cele mai isihaste ale sfintei noastre tradiţii, nu le este tuturor nici cunoscută, nici uşor de împlinit. Sfântul Grigorie Palama, în timpul petrecerii sale aici, în Muntele Athonului, se îndeletnicea cu liniştirea, fugea de oameni, se ascundea, săpa gropi în pământ şi căuta însingurarea în tot chipul. Pe cine primea atunci şi cu cine se întâlnea[5]? Iată deci o dovadă de netăgă­duit că programul în viaţă este condiţia cea mai importantă a sporirii duhovniceşti. Acesta este şi scopul legilor şi al poruncilor ce au fost date din vechime în vederea bunei petreceri omeneşti, fie de Dumnezeu, fie de oameni. Zdruncinarea integrităţii caracterului omului, după căderea protopărinţilor, cerea crearea unei legi pentru a echilibra puterile sufleteşti şi trupeşti care se slăbănogiseră. Dar când, oare, nu sunt de trebuinţă legea şi poruncile şi rânduielile? Răspuns: Când omul îşi va redobândi personalita­tea prin dumnezeiescul Har «şi acest trup stricăcios se îmbracă în nemurire»[6], după Pavel, «iar ce este muritor – ca să zicem aşa – este înghiţit de viaţă»[7]. Atunci şi cu adevărat numai atunci, căci «legea nu e pusă pentru cel drept»[8]”.

[1] I Petru 5, 8.

[2] Sfântul Isaac Sirul, op. cit., cap. 7, p. 60.

[3] Sfântul Isaac Sirul, op. cit., Cuv. 7, p. 109.

[4] I Corinteni 9, 17.

[5] Vezi Viaţa pe larg scrisă de Filothei Kokkinos al Constantinopolului, Ἁγιολογικά ἔργα, τομ. Α, Θεσσαλονικεῖς Ἅγιοι, «Λόγος  εἰς τόν Ἅγιον Γρηγορίου Παλαμᾶν».

[6] Ι Corinteni 15, 54.

[7] II Corinteni 5, 4.

[8] I Timotei 1, 9.

Extras din Stareţul Iosif Isihastul : nevoinţe, experienţe, învăţături monahul Iosif Vatopedinul, Editura Evanghelismos, 2009.

Previous Post

Rugăciune pentru înmulțirea răbdării

Next Post

Duminica Vindecării lunaticului

Related Posts
Total
0
Share