Despre punerea numelui: Ce este numele? Când, cum și de ce se pune?

         Numele

            Din vechime numele aveau o însemnătate deosebită pentru comunicarea și înțelegerea dintre oameni, dat fiind faptul că ele jucau rolul acelor elemente prin care se făcea cunoscută declarația persoanelor, animalelor și a obiectelor.

            Numele a evoluat într-un mijloc prin care se manifestă o oarecare persoană sau lucru.

            Dacă acesta are importanță pentru lumea vegetală și animală, cu atât mai mult pentru om, la care este mai accentuat caracterul personal, însușirile deosebite care apar la diferiți oameni în mod diferit și irepetabil. Numele și punerea numelui nu au evoluat independent de viața istorică și peripețiile popoarelor.

            Prin mijlocirea numelor putem urmări evoluția istorică a unui întreg neam. Adeseori numele exercită asupra noastră seducție și putere, în timp ce altele dezgust. Iar aceasta se întâmplă deoarece aceste persoane care poartă aceste nume se leagă cu amintiri bune ale trecutului, în primul caz, și cu amintiri și situații negative, în cel de al doilea. Adeseori numele sunt caracteristice religiei pe care o are persoana și sunt legate de convingerile filozofice și sociale ale oamenilor.

            Numele la păgâni (idolatri)

            Elinii se distingeau mai mult decât orice alt popor prin bogăția numelor personale. Bucuria și mândria elinilor era numele lor personal, iar niciodată profesia sau titlul. Lipsa numelor sau a punerii numelor de la un oarecare popor era considerată dintru început ca o lipsă de civilizație. Contrar cu ceea ce se întâmpla la popoarele primitive, la popoarele civilizate oamenii poartă numele personale, care sunt puse prin practica punerii numelui. La vechii elini numele se dădea pruncului la naștere sau în a opta zi de la naștere.

            Numele în Vechiul Testament

            În Vechiul Testament vedem cum omul, ca desăvârșire a creației, din prima clipă poartă un nume deosebit, care arată individualitatea și unicitatea sa, iar prin acesta se distinge de celelalte persoane care se află împreună cu el. Creatorul îl numește pe întâiul creat ADAM, după numele său, iar acesta dă nume animalelor și femeii sale.

            La început iudeii puneau nume pruncilor imediat după nașterea lor, mai târziu însă le puneau nume în a opta zi de la naștere. A opta zi, când se puneau numele, era legată cu tăierea-împrejur. În antichitate această practică era folosită de egipteni și etiopieni, de la care au luat-o și evreii. Tăierea împrejur este o practică religioasă care a fost poruncită de Însuși Dumnezeu, pentru a constitui un semn văzut al fiecăruia care aparține lui Dumnezeu, precum și al legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu Avraam. Legătura dintre tăierea-împrejur iudaică cu punerea numelui arată, poate, marea însemnătate pe care o dădeau și iudeii numelui și importanței lui pentru viața omului.

            Numele în învățătura creștină

            Însemnătatea numelui omului a fost preluată și de Creștinism, care a evidențiat-o și a promovat-o, descătușând-o din legăturile sufocante ale spațiului și timpului lumii prezente și așezând-o în dimensiunea ei eshatologică.

Când se dă numele?

Numele, potrivit rânduielii Bisericii Ortodoxe, se dă în a opta zi de la nașterea pruncului. De ce? În descoperirea biblică numărul „șapte” este simbolul lumii pe care a creat-o Dumnezeu „bună foarte”, a lumii care s-a stricat din pricina păcatului și s-a predat morții. A șaptea este ziua în care Creatorul S-a odihnit și a binecuvântat-o; este ziua care exprimă bucuria și veselia omului pentru creație, ca și comuniune cu Dumnezeu. Cu toate acestea, ea este o întrerupere a lucrării, iar nu adevăratul ei sfârșit.

De ce se pune numele în a opta zi?

Biserica rânduind punerea numelui în a opta zi, vrea să-l facă pe pruncul născut părtaș acestei noi realități și să arate în el evoluția dinamică a prețioasei vieții umane, al cărei sfârșit este Împărăția Cerurilor. Aici vedem că Biserica îl consideră pe pruncul care abia s-a născut ca pe un om deja integral, îl abordează cu aceeași purtare de grijă, așa cum îl abordează pe fiecare om. Numele omului îi dă identitate ca persoană și adeverește unicitatea lui. De aceea se și îngrijește să-i dea nume.

Pruncul nu este considerat în mod simplu om, în general și nedeterminat, nici ca purtător al unei firi abstracte și impersonale. Într-adevăr este mișcător faptul că, cu mult înainte de a se recunoaște la copii drepturile omului, înainte chiar de a fi întemeiate organizațiile mondiale de protecție a copiilor, Biserica, aplicând de veacuri practica filantropică a ei, oricât de trecută cu vederea este, față de toți oamenii, prin rugăciunea punerii numelui, mărturisește unicitatea acelui copil și recunoaște darul dumnezeiesc al personalității lui.

Rugăciunea punerii numelui

Rugăciunea se numește astfel pentru că, prin binecuvântarea pe care o dă Biserica copilului, la opt zile după nașterea sa, îl cheamă pentru prima dată cu numele său personal. Aceasta se întâmplă nu fiindcă că este pentru prima dată când Biserica îl binecuvintează și se roagă pentru el – deja asta s-a întâmplat în prima zi – ci fiindcă rugăciunile din prima zi se adresează mai ales mamei și în al doilea rând copilului. Acest nume îl va purta în toată viața sa și cu acest nume va intra, în cele din urmă, în așteptata Împărăție a lui Dumnezeu, al cărei prototip este această zi a primirii lui (a numelui).

Ceea ce face rugăciunea este să se izbutească scopul omului, care este unirea sa cu Dumnezeu. De aceea nu trece cu vederea să exprime cererea includerii sale în Biserică și a desăvârșirii prin împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Numai ca mădular al Bisericii, care se va face prin Botez, copilul va depăși dezintegrarea pricinuită de păcat. În felul acesta se arată vădit că rugăciunea punerii numelui țintește Tainele Botezului și a Mirungerii, precum și la participarea omului la Dumnezeiasca Euharistie.

Slujba punerii numelui

Rugăciunea este inclusă în cadrul larg al Slujbei punerii numelui, care se săvârșește la biserică sau acasă. Preotul îl primește pe copil nu în naos, ci în pronaos. Acolo săvârșește și slujba. Originea acestei rânduieli se poate afla în practica Bisericii primare, când ceremoniile de dinaintea Botezului nu se făceau în biserică, ci în curtea agheasmatarului. După citirea rugăciunii punerii numelui, despre care am vorbit, preotul binecuvintează gura, fruntea și inima copilului.

Acesta se face nu numai ca să fie binecuvântate aceste părți concrete ale trupului, ci mai ales funcțiile lor corespunzătoare: cuvântătoare (gura), cugetătoare (fruntea) și dătătoare de viață (inima). Astfel copilul, ca o entitate întreagă psihosomatică, este predat, în adevăratul sens al cuvântului, lui Hristos. Acesta este motivul pentru care în continuare se cântă și troparul praznicului Întâmpinării Domnului: „Bucură-te, cea plină de Har, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”.

Astăzi, de multe ori, din diferite pricini, din neștiință sau din nehotărârea părinților pentru numele pe care trebuie să-l dea copilului sau din alte motive practice, punerea numelui coincide cu Slujba Botezului.

De ce sărbătorim?

Omul plăsmuit după chipul lui Dumnezeu este din fire menit să sărbătorească, să-și aducă aminte de Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul spune în acest sens: „Esența sărbătorii este pomenirea lui Dumnezeu”. Astfel sărbătoarea creștină nu este o stare (κατάσταση) teoretică, abstractă și iresponsabilă, ci dimpotrivă, constituie călătoria ostenitoare a omului de a se întoarce la Dumnezeu, la Arhetipul său necreat, de unde își are și obârșia. De aceea sărbătoarea creștină, ca trăire a bucuriei și veseliei, nu este cu putință să fie înțeleasă în afara doxologiei lucrurilor lui Dumnezeu și a experienței dumnezeieștii slave, în afară de noua realitate pe care le-au creat în lume evenimentele dumnezeieștii Iconomii, ale Întrupării Cuvântului, ale Crucii, ale Patimii și ale Învierii lui Hristos. Evenimente care au dat un nou sens timpului, spațiului, omului, lumii și vieții însăși.

Conținutul sărbătorii creștine în cadrul Bisericii

Omul sărbătorește pentru că sărbătorește și Hristos. Sfântul Ioan Damaschin spune că: „Hristos a săvârșit sărbătorile pentru noi”. Conținutul sărbătorii este bucuria omului, bucuria mântuirii. O experiență care se trăiește în cadrul Trupului lui Hristos, în Biserică, care este numită de Părinți ca „Biserica celor care sărbătoresc cu vrednicie în Duhul”. O experiența care dobândește dimensiuni veșnice, care se face „chipul bucuriei celei de sus”, de vreme ce Hristos, Biserica și cele de pe urmă, adică Împărăția lui Dumnezeu, nu se despart. Deja Dumnezeu nu mai este cinstit în anumite evenimente mari, ci este punct de referință și amintire a omului în fiecare clipă, în fiecare ceas, în fiecare zi, în fiecare sărbătoare.

În viața Bisericii timpul este cadrul înlăuntrul căruia se desfășoară Revelația, se înfăptuiește mântuirea omului și dobândește valoare prin Taina Întrupării Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Omul poate deja să depășească piedica timpului și să trăiască veșnicia și adevărul. Cu toții putem face viața noastră un Paște continuu. Sărbătorile împrăștiate de-a lungul anului bisericesc constituie tocmai centre care se organizează într-o nouă dimensiune a timpului. Paștele, Nașterea Domnului, Adormirea Maicii Domnului, sărbătoarea Sfinților Apostoli, pomenirile zilnice ale Mucenicilor și Sfinților, ciclul săptămânal și zilnic al slujbelor, celelalte sărbători, cu posturile și slujbele lor, dau timpului o nouă direcție și dimensiune. Așadar, sărbătoarea este însăși existența Bisericii, unde Învierea continuă să lucreze ca o realitate istorică și-l așează pe credincios, prin participarea la Taine, în lumea dumnezeieștii vieți. Este sentimentul ontologic al celei de a opta zi, prin excelență evenimentul universal al Bisericii.

Dimensiunea euharistică a sărbătorii

Schimbarea timpului, înnoirea lumii, bucuria pe care o dă Hristos omului, dar și urmarea vieții lui Hristos, viața nouă pe care o pretinde sărbătoarea creștină, se trăiesc în Biserică, în Euharistie și în viața liturgică. Biserica, spune Sfântul Nicolae Kabasila, „se arată în Taine”, adică trăiește în Taine. Aceasta înseamnă că sărbătorile și slujbele Bisericii izvorăsc dintr-una și singura Taină a lui Hristos.

În Dumnezeiasca Liturghie, sărbătoarea prin excelență, este prezentă toată Biserica. Hristos este prezent, descoperind omului adevărul lui Dumnezeu. Sfinții sunt și ei prezenți în Dumnezeiasca Euharistie. Dumnezeiasca Liturghie este adusă și „pentru cei care au adormit în credință: strămoși, părinți, patriarhi, prooroci, apostoli, … mucenici, mărturisitori… Și mai ales pentru Preasfânta, Curata, prea binecuvântata…”. Însă nu ca o implorare a noastră adusă lui Dumnezeu pentru Sfinți, ci ca o mulțumire. Dumnezeiasca Euharistie nu este adusă ca o recunoștință a Sfântului pentru biruința pe care a săvârșit-o, ci se aduce deoarece creștinii se bucură și nădăjduiesc în mijlocirea sa în timpul sărbătorii sale. De aceea, atunci când sărbătorim, mergem la Biserică. A sărbători înseamnă a merge la Biserică, a participa la cultul dumnezeiesc, a mă împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos, a intra în comuniune cu Dumnezeu. A sărbători înseamnă că nu sunt singur, ci cu Dumnezeu și cu frații mei.

De ce îi cinstim pe Sfinți?

Îi cinstim pe Sfinți nu ca pe niște eroi religioși, pentru că aceasta ar însemna idolatrie, ci ca pe niște pilde vii a trăirii înnoirii în Hristos a omului, ca „lumini făcătoare de minuni”, ca pe prietenii adevărați ai lui Dumnezeu, ca pe niște părtași ai Patimilor și slavei lui Hristos, dar și ca pe niște povățuitori ai credincioșilor „la tot adevărul în Duhul Sfânt”.

Icoanele Sfinților noștri

Cinstirea Sfinților prin închinarea adusă lor izvorăște din faptul că ei înșiși au fost cinstiți de Dumnezeu. Icoanele Sfinților mărturisesc această cinstire care le-a fost acordată de Dumnezeu și astfel ne îndeamnă și pe noi spre urmarea aceleași credințe. Sfântul Vasilie cel Mare spune: „Cinstirea adusă icoanei trece la prototip”. Adică cinstirea pe care o atribuim icoanei trece la persoana reprezentată și în cele din urmă se atribuie lui Dumnezeu.

„[Urmând învățătura despre Dumnezeu a Sfinților Părinților noștri și tradiția Bisericii Sobornicești, pentru că o recunoaștem ca învățătură a Sfântului Duh care sălășluiește în ea] Hotărâm cu toată scumpătatea şi în unanimitate ca lângă sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce, să se așeze şi sfintele icoane, cele zugrăvite cu vopsele sau cu mozaic sau cu altă materie potrivită, în sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe sfintele Vase şi pe veşminte, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi pe drumuri. Adică atât Icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre sfintei Născătoare de Dumnezeu, cât şi ale cinstiţilor Îngeri, şi ale tuturor sfinţilor și evlavioșilor bărbați” (Sinodul VII ecumenic).

Sursa: Vima Ortodoxias

 

Total
21
Shares
Previous Post

Minunea Maicii Domnului de la Mănăstirea Saidnaya săvârșită asupra surorii președintelui Assad

Next Post

Traista găurită

Related Posts