Despre rugăciune

Acolo unde îți duci mintea (adică la voia lui Dumnezeu), acolo te duce și Dumnezeu. Când ne aflăm într-o mâhnire, într-o încercare, să luăm sufletul nostru de mânuță, ca pe un copilaș, și să-l ducem când în Rai, când în iad, când la Ierusalim. Iar de acolo Hristos îl va duce la Ierusalimul cel de Sus, unde se va odihni și nu va vedea lucruri pământești, ci cerești. Să-L vezi pe Hristos cum te ia de mână și-ți spune uneori cuvinte părintești, iar alteori cuvinte potrivite Mirelui!

Când Îl iubește cineva pe Dumnezeu, un „Doamne miluiește” sau două cuvinte de rugăciune de-I va spune, Dumnezeu le va mări atât de mult înlăuntrul său, încât sufletul se pierde în mărețiile lui Dumnezeu și în dumnezeiasca fericire. Însă trebuie să batem foarte puternic la ușa Sa, nu cu sfială, ca să ne deschidă și să ne primească înăuntru ca să ne desfătăm. Gândiți-vă la bucuria și la veselia Sa! Se subțiază sufletul, îl face atât de sensibil, atât de frumos, încât vrea să se poarte numai cu dragoste, cu bunătate și cu blândețe. Și toate acestea sunt darurile Lui. Ceea ce vrea El este să-I dăm mintea noastră, inima noastră, să-L îmbrățișăm și să-L sărutăm. De aceea Părinții umpleau pustia cu tânguiri și viața lor era o măreție, un rai.

Într-o zi am plâns și am cerut să aflu cum să mă rog. Iar în acea noapte am văzut un tânăr îmbrăcat în alb, care mi-a spus: „Când omul Îl va iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, atunci acela își va ridica mâinile sale la înălțime atunci când se roagă. Când sufletul are smerenie și dragostea lui Dumnezeu este măsurată, atunci își încrucișează mâinile și-și pleacă capul. Iar când vin patimile și omul simte adânca smerenie, atunci își pune mâinile la spate”. Apoi acel purtător de lumină a îngenuncheat și plângea, ca și cum ar fi îmbrățișat picioarele lui Hristos, așa cum facem și noi când îmbrățișăm picioarele cuiva și plângem. Când omul se roagă în acest chip, se vede pe sine ca pe un vierme, ca un nimic, și sufletul simte o nespusă bucurie și veselie. A doua zi când am mers să mă rog, am stat trei ceasuri în picioare, nemișcată, și din ochi îmi curgeau lacrimi fără să se oprească. Mi s-a părut că a trecut numai un minut, nu mi-am dat seama cum a trecut vremea. La sfârșit am simțit atâta odihnă și ușurare, ca și cum aș fi făcut băi. Rugăciunea dă multă bucurie, multă veselie, multă ușurare. La ispitele mari Dumnezeu dă și multă binecuvântare. Să luăm aminte foarte mult la rugăciune, pentru că este un rai pământesc care mângâie și luminează sufletul.

Tot ceea ce pătimim, pătimim din pricina leneviei și a gurii noastre. Ascultarea curăță și luminează sufletul. El se înalță la Cer și se bucură de desfătarea duhovnicească ce provine din ascultarea duhovnicească. Însă noi, fiindcă nu ne-am lăsat voia proprie, „eul” nostru, ne lipsim de toate acestea, deși Dumnezeu vrea să ni le dăruiască. Deși am putea dobândi sălășluire în ceata Îngerilor și a Sfinților, în sânul lui Avraam, noi însă le vom vedea de departe, pentru că nu am depus puțină osteneală, puțină smerenie, puțină ascultare și puțină rugăciune.

Extras din Cuvinte din inimă – Stareța Macrina Vassopoulos, Editura Evanghelismos, 2015