„Rugăciunea din inimă va fi singura noastră izbăvire!” spunea Părintele Iustin.
Scripturistic, forma de viitor a verbului e o variantă profetică, un fel de subliniere, în realitatea permanentă, pe care Părintele Iustin a cunoscut-o din har şi prin lucrarea preoţiei, a duhovniciei şi a monahismului, şi prin experienţa atât de îndelungată şi de variată a muceniciei din temniţele văzute şi nevăzute ale lumii acesteia. Sfinţii din închisori au văzut cât de esenţială este această propoziţie, ca unii care au cunoscut mai profund decât alte generaţii de creştini filocalici structura şi fenomenele sufletului. Rugăciunea a fost singura lor izbăvire, rugăciunea lor a fost singura noastră izbăvire, şi rugăciunea noastră, a creştinilor de azi, va fi singura izbăvire a neamului omenesc ameninţat cu sfârşitul. Şi cum Adevărul este „Acelaşi, ieri, azi şi în veac”, iar „Duhul este libertate”, „rugăciunea în Duh şi Adevăr” este deci temelia veşniciei libertăţii noastre de oameni, şi de aceea este şi singurul lucru „dorit de Tatăl” de la fii.
Rămas fără averi, fără orizontul expresiei, fără bucurii sociale, fără tihnă, fără activităţi, fără sănătate, fără hrana intelectuală şi culturală, fără stimă de sine, fără intimitate, fără puteri, ajuns dincolo de cunoaşteri, dincolo de discurs, dincolo de nădejdea în ceva al acestei lumi, omul a descoperit – întotdeauna – că mai mare decât cele care credea că-l identifică este nebănuita forţă a conştiinţei. La rădăcina fiinţei, con-ştiinţa, împreună-ştiinţa de Dumnezeu, glasul Făcătorului din om, puterea de pătrundere a adevărului lucrurilor, puterea de trecere peste cele create, poarta împreună-vorbirii cu Dumnezeu care duce la raiul puterii de a iubi, care eliberează de iadul neştiinţei, singurătăţii, disperării şi absurdului, con-ştiinţa e comoara în care luând şi punând bănuţul dăruirii de sine care este rugăciunea, omul nu mai e „sărac şi gol”, fiindcă învăluit în har, mantia luminii dumnezeieşti îl ascunde lumii acesteia şi-l arată înaintea lui Dumnezeu ca pe un fiu şi stăpân al ei.
Acolo, în tainicul adânc, în secretul involabil dintre Dumnezeu şi om, conştiinţa e pieptul în care Duhul Sfânt „suspină cu suspine negrăite”, în care El Însuşi roagă pe Tatăl, în care Cuvântul Însuşi Se rosteşte pe Sine mai presus de raţiuni sau Se tace pe Sine mai presus de cuvinte. În Arta şi Ştiinţa aceasta care nu cer niciun meşteşug deprins de la alţii, om şi Dumnezeu împreună se descoperă unul altuia şi creează cele mai frumoase sublimuri. Legătura cu Dumnezeu (religia) este chiar dragostea care înfloreşte din acea stare-împreună într-o trezvită, smerită şi uimită prezenţă.
„Să cunoaştem, fraţilor, puterea tainei!” cântă Biserica la întâmpinarea Părintelui ceresc a „metanoiei” (întoarcerii) fiului risipitor – căci intrarea în Biserică este Botezul, taina prin care conştiinţa, strigând de dorul rangului dintâi, primeşte de la Ziditorul ei ceva şi mai înalt: puterea noetică, adică o mai înaltă afierosire (simbolizată prin inelul cu pecete). Mai puternic decât glasul conştiinţei, pe care îl are orice om, puterea noetică este glasul cel desluşit al prorociei lui Dumnezeu în om. Fiindcă dacă în omul firesc „ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut […], înţelegându-se din făpturi” (Romani 1:19-20), adică prin simpla observaţie a minţii şi prin sinceritatea inimii, chiar dacă mintea şi inima sunt despărţite de la Căderea lui Adam în cei nebotezaţi, în omul duhovnicesc, adică în cel botezat, mintea şi inima sunt unite într-un nou organ de conglăsuire cu Dumnezeu, într-un locaş duhovnicesc în care se săvârşeşte rugăciunea. Şi aşa cum graiul nu este o înşiruire de litere, ci de sensuri, aşa cum muzica nu este o înşiruire de sunete, ci de stări, aşa cum dragostea nu este o înşiruire de plăceri şi promisiuni, ci de împărtăşiri şi unimi, tot astfel rugăciunea nu este o înşiruire de cuvinte, ci o îmbăiere a sufletului în apele harului, o străluminare a tuturor ungherelor fiinţei prin lina străfulgerare a prezenţei dumnezeieşti.
De aceea rugăciunea este întâi de toate o stare de conştientizare a acestei prezenţe, o chemare a ei evlavioasă şi duioasă, o fierbinte sinceritate de a fi ceea ce eşti (odihnindu-te de justificări şi de neputinţe) şi de a fi ceea ce trebuie să fii (întărind în sine conturul Icoanei lui Hristos pe care El Însuşi a aşezat-o, creându-te). Iar când fiul risipitor e astfel primit din nou în casa tatălui, acolo primeşte nu numai tainele despre sine, ci şi tainele părintelui – căci aceasta înseamnă împărtăşirea de jertfa Lui Însuşi, simbolizată prin junghierea viţelului îngrăşat. Iată o pildă a rugăciunii, dintre miile de chipuri arătate în Scripturi!
Sintetizat, rugăciunea este, aşa cum arată Scriptura, însăşi starea inimii cu şi către şi întru Dumnezeu. De aceea a folosit Părintele Iustin cuvintele „rugăciunea din inimă va fi singura noastră izbăvire”. De ce precizează modul? Pentru că în felurile şi treptele rugăciunii numai aceasta e cea eliberatoare de limite. Rugăciunea cu buzele n-a izbăvit pe fariseu, rugăciunea cu mintea n-a izbăvit pe ellin, rugăciunea cu fapta n-a izbăvit pe păgân, dar rugăciunea din inimă a fost auzită şi împlinită imediat şi înainte de venirea Mântuitorului şi a Mângâietorului în lume, şi cu atât mai mult după venirea şi rămânerea Lor. Precum este şi scris: „Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc” (Ps. 38:4), stih a cărui tâlcuire este în fapt toată activitatea şi cateheza Sfântului Paisie de la Neamţ, a Sfântului Grigorie Palama, a Sfântului Simeon Noul Teolog şi a tuturor dascălilor rugăciunii.
Aşadar „rugăciunea din inimă” are două sensuri: unul vetero-testamentar sau a omului firesc, nebotezat, care înseamnă lucrarea evlavioasă a conştiinţei naturale, şi care cere silinţa de a nu călca îndemnurile conştiinţei morale şi silinţa de a folosi puterea sufletului şi a minţii către slăvirea lui Dumnezeu, şi unul nou-testamentar sau a omului duhovnicesc, care înseamnă cunoaşterea mai presus de fire a tainelor dumnezeieşti revelate în om, care cere silinţa întregii fiinţe, conduse noetic prin har. Diferenţa dintre cele două înţelesuri este ca aceea dintre focul unei lumânări şi focul din fulger – efortul este unul mult mai mare şi efectul este mult mai mare. Dacă respectarea Legii vechi dădea omului natural puterea de a-şi ţine inima în evlavie, efectul cunoaşterii de Dumnezeu fiind pe măsura efortului pentru El, în lucrarea Legii noi omul duhovnicesc se răstigneşte şi înviază, trăind şi cunoscând în sine însuşi pe Dumnezeu. „Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ce se silesc” spune Mântuitorul, adică a celor ce cu efort caută puterea ei în lăuntrul lor. De aceea, rugăciunea nu este nicidecum o stare de relaxare, cum spun cei ce n-o cunosc, aşa cum nici efortul intelectual sau fizic nu sunt relaxante decât pentru cei ce nu le fac, ci e vorba de o angajare totală, concretă, „din toată puterea ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, din toată fiinţa ta” în această iubire. Şi aşa cum în cunoaşterea lumii acesteia cunoaşterea cu simţurile, cu emoţiile şi cu intuiţia naturală este cea mai de jos, posibilă şi animalelor, cunoaşterea legilor naturale e posibilă şi copiilor, iar cunoaşterea legilor superioare este respectabila virtute a înţelepţilor, cunoaşterea legilor mai presus de creaţie sunt cea mai înaltă treaptă a activităţii umane, şi de aceea religia creştină, adică dezvăluirea lui Dumnezeu, este, prin înţelepciune superioară şi prin putere pragmatică, domeniul cel mai înalt al existenţei omeneşti.
Un exemplu: când Vasile Băncilă, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Traian Trifan, Petre Ţuţea, Valeriu Gafencu, şi toţi duhovnicii români (şi cu atât mai mult, mai recent, Părintele Iustin sau doamna Aspazia Oţel) vorbeau despre faptul că conştiinţa şi sufletul sunt realităţi supra-fireşti, şi prin urmare nu numai că nu pot fi descifrate de o altă conştiinţă, şi cu atât mai puţin de un sistem inuman sau o maşină, lumea filosofică internaţională abia bâlbâia definirea termenilor, ameţiţi de relativismul care acum îşi arată adevărata faţă anarhistă, iar elita academică nu se ridica nici la nivelul cosmologiei şi antropologiei vechilor greci, ca acum, în ultimii ani, să apară un singur om, şi acela încununat cu premiul Nobel, care să spună adevărul ştiinţific că „conştiinţa nu este computabilă, fiind inefabilă, şi deci nu este nici cognoscibilă, nici alterabilă dinafară, nici transferabilă” (Roger Penrose). A trebuit un Nobel şi 2022 de ani să se ajungă la ceva spus deja de Sfântul Pavel şi de Părintele Iustin atunci când vorbea despre identitatea „cuantizabilă” / biometrică.
E îmbucurător că ştiinţa se urneşte chiar şi după atâta timp, dar mai trist este că omenirea, adusă prin tot felul de trucuri la uitarea de conştiinţă, a ajuns, din lipsa rugăciunii, la cele mai mari absurdităţi din istorie. Să spui că o maşină are conştiinţă dar omul nu, să spui că robotul are suflet dar omul nu, să spui că viaţa peştilor şi a păsărilor şi a târâtoarelor are valoare, dar a întregii rase umane nu, să spui că tainele gândirii şi simţirii omeneşti sunt cunoscute de maşină, dar omul nu poate cunoaşte tainele maşinii, să spui că arta europeană a ultimilor 2000 de ani este reducţionistă, dar non-sensurile oferite de algoritmi sunt o artă superioară, să spui că realitatea obiectivă nu există, dar că realitatea subiectivă trebuie reglementată prin lege, să spui că omul nu e viu nici la 28 de zile după naştere, nici câtă vreme îi bate inima, dar că maşina are viaţă şi să-i oferi cetăţenie cu ocrotire de drepturi, să spui că femeia este superioară bărbatului, dar bărbatul e mai femeie decât ea, să spui că omul are dreptul să i se respecte pronumele despre care a fost reeducat să creadă că-l reprezintă, dar nu are dreptul să respire, să circule şi să vorbească liber, să spui că omul nu are valoare pentru că este muritor şi pentru că „nu cunoaşte nimic”, dar maşina are valoare pentru că este „nemuritoare” şi pentru că stochează multe informaţii, să spui că „omul cauzează încălzirea globală prin faptul că respiră” (! Davos, 2022), dar fabricarea maşinilor şi a armelor creşte pe zi ce trece, să spui că omenirea n-a fost niciodată mai evoluată, dar rata sinuciderii este cea mai mare din istorie, etc, etc, toate aceste lucruri sunt adevărata halucinaţie de opium de care demagogic vorbea începătorul ei, iar nu rodul vreunei civilizaţii respectabile.
Cine îşi poate menţine sănătatea sufletească, în furtuna atâtor „nebunii mincinoase” (Psalm 39:6), fie dinafară (adică cele ale lumii), fie dinăuntru (adică şoptirile duhurilor rele), dacă nu omul care nu-şi adoarme conştiinţa cu ele, ci o lucrează prin silinţa rugăciunii – a rugăciunii prin psalmi, şi mai ales a rugăciunii lui Iisus, care-i ţine mintea limpede şi inima liniştită!
Rugăciunea nu este doar un dar pe care omul şi-l face sieşi, chemând Harul lui Dumnezeu să-i mângâie rănile şi să-i îndestuleze setea de bine, de frumos şi de absolut, ea este şi o suferinţă duhovnicească, o empatie profundă faţă de durerile lumii, o împreună-lucrare la mântuirea lumii. „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Fil. 1:29); aşadar este un dar al asemănării cu El. Multe credinţe se roagă, dar adevărata rugăciune are în primul rînd Adresantul adevărat, în al doilea rând forţa reală (Duhul), în al treilea rând efectul evident tuturor: darurile Duhului, mai preţioase decât toate bogăţiile şi cunoaşterile lumii acesteia, ca unele care dăruiesc întregului neam omenesc discernământul, bucuria, nădejdea, pacea şi dragostea.
„Duhul Sfânt vă va învăţa pe voi toate” făgăduieşte Adevărul Însuşi rugătorilor; Duhul Sfânt „Care a grăit prin prooroci”, adică prin Scripturi şi prin Sfinţii Părinţi, iar nu prin filosofii deşarte, diluate sau seci, ca mulţi din clericii pseudo-duhovniceşti atât de promovaţi de sistemul materialist-dialectic în vigoare. Despre rugăciune, spunea Părintele Iustin: „Dacă rugăciunea ta este adevărată o ştii din faptul că te doare inima pentru Adevăr, pentru Dumnezeu, pentru aproapele tău şi pentru mântuirea ta; aceştia care zic că se roagă, dar nu pricep nici pericolele zilei de azi, nici lacrima aproapelui, aceia nu se roagă”, iar despre prejudecata unora de a promova tot felul de personalităţi nule sau dubioase, Părintele spunea: „Dar ce, măi, s-au terminat toţi Sfinţii Părinţii şi toţi marii duhovnici români, ca să trebuiască să-i auzim pe neopatristici?” Se referea desigur la versetul clar care zice „Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor.” De ce spunea Domnul aceasta? Pentru că Adevărul desparte oamenii în cei cu El şi cei împotriva Lui, deci nu poate fi vorbit de bine decât cel care caută doar să placă tuturor, adică acela care sacrifică Adevărul. Dascălii adevăraţi ai rugăciunii sunt ea însăşi şi Sfinţii Părinţi care au dus-o la mari culmi, precum Părintele Iustin Pârvu, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Paisie Velicicovschi, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Macarie cel Mare şi toţi Părinţii Patericului.
Duhovnic desăvârşit, Părintele Iustin a călăuzit pe fiecare fiu duhovnicesc pe calea rugăciunii într-un chip unic, propriu aceluia, fiindcă fiecare om este unic şi fiindcă cu fiecare om Dumnezeu are o relaţie unică.
Rugăciunea, ca una care plineşte fiinţa omului cu podoabele harului, se face celui ce o iubeşte toate: şi hrană, şi băutură, şi haină, şi acoperământ, şi platoşă, şi suiş, şi univers, şi fericire, căci ea nu e altceva decît chipul prin care dragostea are grai şi viaţa frumuseţe. Rugăciunea neîncetată este, deci, a ajunge la a trăi cu adevărat.
Să ajute Bunul Dumnezeu să o lucrăm, ca să ajungem să ne îndulcim de roadele ei – şi noi înşine, şi cei pomeniţi, şi cei ce ne-au lăsat-o moştenire, şi mai ales Domnul, Dorul şi Ascultătorul inimilor noastre, amin.
La pomenirea Părintelui Iustin, iunie 2022
Arhim. Hariton Negrea
