Despre rugăciune și tăcere

O maică a fost trimisă la Moscova, având de rezolvat unele treburi ale mănăstirii. La întoarcere i-a zis Stareţului: „Iertaţi-mă, părintele meu, aş fi putut să mă întorc ieri, dar n-am voit să călătoresc în zi de sărbătoare şi am rămas pentru Privegherea de noapte şi Sfânta Liturghie la Moscova; în­să am regretat foarte mult, m-am tulburat cu duhul şi am judecat în gând, pentru că în parohia în care s-a întâmplat să fiu prezentă, nu s-a cântat bine şi multe cântări au fost omise: s-a cântat numai pe două voci şi, din grabă, nici nu s-a citit bine”. „Dar nici tu nu te-ai rugat bine”, a zis Stareţul Zosi­ma. „Pe tine trebuie să te osândeşti, căci cel care se roagă bine nu observă dacă se citeşte şi se cântă bine sau rău. Dacă mintea şi inima ta s-ar fi ru­gat în duh şi adevăr şi ai fi stat ca o călătoare undeva, într-un colţ îndepăr­tat şi, ca vameşul, ai fi privit doar la păcatele tale şi ai fi strigat cu osârdie: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătoasei, atunci n-ai fi avut timp să te plic­tiseşti, să urmăreşti cititul şi cântatul. Cu atât mai mult n-ai fi avut îndrăz­neală să judeci şi nu te-ai fi tulburat”.

O maică i-a mărturisit cu amărăciune în suflet Stareţului Zosima: „Ce să fac, părintele meu? Deseori sunt învinsă de lipsa de înfrânare a limbii, iar după ce vorbesc mult în zadar, întotdeauna mă întristez, îmi pare rău pentru aceasta şi mă hotărăsc în gând să mă îndrept, însă greşesc din nou în acelaşi fel”.

„Străduieşte-te să păstrezi în minte”, a răspuns Stareţul, „cele spuse de Mântuitorul: pentru fiecare cuvânt spus în deşert vom da răspuns; şi cere ajutorul Lui, Atunci când iarăşi vei greşi, cere-i din nou iertare, Cel ce a poruncit ucenicului să ierte de şaptezeci de ori câte şapte, nu va ierta oare El însuşi celui care greşeşte şi aleargă la El, cerându-i ajutor şi iertare?”

„Uneori”, a continuat maica, „spun ceva util, sau chiar folositor sufle­tului, fie pentru maici, fie pentru mireni : la început este o discuţie duhov­nicească, dar apoi, nici nu simt cum, sunt atrasă spre vorbirea în deşert, sau chiar spre judecată şi osândire, spre curiozitate şi laudă de sine; după aceea întotdeauna mă simt apăsată şi întristată. Ce să fac? Nu pot să mă îndrept”.

„Pentru a învăţa să vorbeşti bine şi fără a păcătui”, a răspuns Stareţul, „mai întâi să înveţi să taci. Oricât de fierbinte ar fi baia, tot se răceşte dacă deschizi uşile adeseori. De asemenea şi sticluţa cu arome: dacă o vei des­chide ades, aromele vor ieşi. Tocmai de aceea spune Dreptul David: amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit (Psalmul 38, 3). Auzi: nici de bine n-am grăit; a preferat mai bine să tacă, decât să grăiască de bine… Şi atunci: înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu şi în cugetul meu s-a aprins foc (Psalmul 38, 4). Căci „şi cele bune a vorbi este mai prejos decât tăcerea cu mintea”, a zis Calist Catafygiotul (capitolul 40). Bună este tăce­rea buzelor, dar tăcerea minţii este mai presus de aceasta cu cât sufletul es­te mai presus de trup. Însă atâta vreme cât suntem în trup, tăcerea buzelor trebuie să ajute în tot chipul sufletul, căci nu poţi să atingi tăcerea minţii sau cugetarea la Dumnezeu înainte de a deprinde tăcerea buzelor cu dis­cernământ. Pentru aceasta ne şi învaţă împăratul proroc să ne rugăm: Pu­ne, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalmul 140, 3).

„Părinte”, îmi amintesc din Proloage, spunea o maică, că un pustnic (Avva Agaton – n. red.) a purtat timp de trei ani o piatră în gură, pentru a învăţa să tacă. Binecuvântaţi-mă şi pe mine să port tot timpul ceva în gură, pentru a ţine minte şi a înfrâna ticăloasa mea limbă”.

„Poartă o piatră. Dumnezeu să te binecuvânteze”, l-a zis Stareţul. „Iar piatra noastră este Hristos! Străduieşte-te deci să ai totdeauna pe buze ru­găciunea lui Iisus. Mai bine decât orice altă piatră te va ajuta să dobândeşti nu numai tăcerea, ci toate celelalte virtuţi. Cele ce s-au înfăptuit arareori şi prin voia deosebită a lui Dumnezeu nu ne sunt spre exemplu şi pentru acestea nu vom fi judecaţi dacă nu le vom săvârşi întocmai. Pe cele stabi­lite de către Biserică şi pravilele Sfinţilor Părinţi trebuie să ne străduim să le împlinim. Nici unul dintre Sfinţi nu ne-a lăsat poruncă să purtăm piatră în gură, pe când a avea rugăciunea lui lisus pe buze, în minte şi în inimă le este poruncit tuturor celor care vor să fie monahi…

Şi chiar tuturor creştinilor. Apostolul Pavel a zis: Rugaţi-vă neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17).

Rugăciunea lui lisus, mai bună decât orice altă „piatră”, ne va învăţa nu numai cuvenita şi binecuvântata tăcere, ci şi orice alt bine.

Din îndrumările starețului Zosima.

Total
99
Shares
Previous Post

Dacă va voi Dumnezeu, voi liturghisi

Next Post

Rugăciunea fiilor pentru părinții lor

Related Posts