Aşa cum se ştie, această teorie (şi pe bună dreptate este numită teorie, ipoteză, iar nu concluzie demonstrată) a suferit de la apariţia ei până astăzi nenumărate revizuiri. Însă ceea ce nu poate fi îngăduit este faptul că de multe ori, depăşindu-şi limitele, – nu cu mijloace cinstite –, a încercat să dobândească titlul de „principiu demonstrat” şi astfel – ceea ce este şi mai rău – să devină un mijloc de exploatare şi o armă în mâna ateilor şi materialiştilor,cu care să războiască învăţătura Sfintei Scripturi. La începutul anilor ’80, cu ocazia unor descoperiri arheologice şi a împlinirii a o sută de ani de la moartea lui Charles Darwin (1882), primul ei susţinător, această teorie a revenit în atenţie pe scena publică.În Grecia, din păcate, cel care o propaga era un cleric, care, nici mai mult, nici mai puţin, a ajuns să susţină că la origine omul a evoluat din maimuţă! Ca să evite dezaprobarea credincioşilor şi mustrarea sau chiar osândirea lui de către Biserică, acesta a încercat, prin meşteşugiri de interpretare, să împace convingerile lui cu istorisirea Vechiului Testament. Fericitul Paisie suferea mult, nu numai pentru alunecarea acestuia, ci şi pentru primejdia înşelării spre care el, din cauza funcţiei deţinute şi a iscusinţei sale sofistice, conducea sufletele neîntărite. Stareţul a reacţionat, răspunzând şi combătând aceste interpretări greşite, dar şi îndemnând pe cei competenţi – clerici şi teologi – să ia poziţie, pentru a-i feri de rătăcire pe cei credincioşi. Strânsese şi anumite fragmente din Sfânta Scriptură sau din alte tâlcuiri patristice referitoare la aceasta. Le multiplicase şi le împărţea închinătorilor ca să fie ajutaţi şi să nu fie târâţi în înşelare. Când Părintele Paisie a aflat că acel cleric a rămas nepocăit, a vorbit cu asprime împotriva lui şi l-a prevenit că, dacă va continua, va suferi intervenţia pedagogică a lui Dumnezeu. În continuare, vom istorisi câteva cazuri pe care le-am păstrat în memorie, ca să se facă mai vădită poziţia Stareţului.
a) Odată a mers la o chilie ca să prăznuiască, împreună cu alţi părinţi apropiaţi lui, Învierea Domnului, care era şi hramul acelei chilii. Înainte de a începe citirea din Faptele Apostolilor, Stareţul a vorbit îndelung şi cu multă tărie despre acest subiect, care în acea vreme era foarte disputat. Atunci a subliniat mai ales următorul fragment din cartea lui Iov, ce se citeşte la Liturghia din Joia cea Mare, dar care, în ciuda actualităţii sale, scăpase atenţiei tuturor celor aflaţi acolo: „Au tu ai luat din pământ lut şi ai făcut vieţuitor şi l-ai pus pe el ca să poată cuvânta pe pământ?” (Iov 38, 14). Stareţul a accentuat mai ales aceste două locuri: „din pământ lut” şi „vieţuitor… pe el” (genul masculin). De aici reiese foarte clar crearea omului direct din lutul pământului.
b) Altă dată cineva i-a adus următorul argument sofistic: – Provenienţa omului din maimuţă nu contravine povestirii de la Facere, de vreme ce putem ca, în fragmentul: «Şi a făcut Dumnezeu pe om, luând ţărână din pământ» (Fac. 2, 7), să înţelegem că „ţărâna din pământ”, pe care a folosit-o Dumnezeu pentru crearea omului, a fost maimuţa (!). Atunci Stareţul, cu sfântă indignare, a răspuns imediat cu aceste trei argumente:
1. Dumnezeu nu avea nevoie de „piese de schimb” ca să-l creeze pe om.
2. Felul în care a fost creat omul – „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul Nostru…” (Fac. 1, 26) şi „Şi a făcut Dumnezeu pe om…” (Fac. 2, 7) – diferă mult de cel al creării animalelor – „Şi a zis Dumnezeu: să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări zburătoare… să scoată pământul suflet viu după fel de cele cu patru picioare…” (Fac. 1, 20-25) –, iar această diferenţă arată deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru făptura Sa (omul).
3. Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când S-a întrupat, a luat trup de om, iar nu de maimuţă!!!
Dincolo de acestea, Stareţul, văzând de mai înainte urmările dezastruoase pe care le-ar putea aduce acceptarea silogismului viclean de mai sus, la câteva zile după această discuţie, a explicat la doi părinţi
următoarele: „Acum, la început, ca să nu existe reacţii, ei spun: «Nu-L tăgăduim pe Dumnezeu şi nici Sfânta Scriptură. Ci, pur şi simplu, ca să nu dăm impresia că ne împotrivim celor spuse de mari oameni de ştiinţă, înţelegem ţărâna în mod simbolic şi spunem că Dumnezeu a luat pentru trup o maimuţă căreia «i-a insuflat» sufletul. Să vedeţi însă că apoi, după ce o vor accepta mulţi creştini, care interpretează lucrurile numai după mintea lor, vor spune: «Ei, chiar a suflat în el suflet? Despre suflare, despre aer discutăm acum? Să fim serioşi! De vreme ce maimuţa era vie, înseamnă că avea suflare de viaţă… Acesta este sufletul, viaţa». Şi, după câţiva ani, după ce «creştinii» vor accepta şi asta, vor spune: «Care Dumnezeu al lui Adam şi al Evei? Nu spunem că toate s-au făcut singure? că există o putere superioară, natura»(!!!) Adică, în cele din urmă, vor ajunge să zică: «Nu există suflet şi nici Dumnezeu»”.
c) Un teolog, cunoscut Stareţului şi-a intitulat o carte referitoare la om, „Animal îndumnezeit”. Stareţul s-a mâhnit mult şi şi-a exprimat opoziţia. Fireşte, cele două cuvinte provin dintr-un text al Sfântului Grigorie Teologul, însă au fost luate cu totul rupt de context. Părintele Paisie a explicat că cele două cuvinte, aşa cum sunt desprinse din text şi apoi puse alături, „pot fi exploatate pentru a se susţine aceste teorii de pierzanie, pe care unii le răspândesc în zilele noastre. Sfântul Grigorie, dacă ar fi trăit astăzi, s-ar fi exprimat altfel” (pentru a nu da prilej unor interpretări greşite).
d) Un tânăr monah citise nişte opinii raţionaliste, referitoare la istorisirea scripturistică despre crearea lumii, care, în mod indirect, puneau la îndoială insuflarea divină a acestei istorisiri. Mai concret, ele susţineau că proorocul Moise a folosit diferite tradiţii orale mai vechi şi cunoştinţele vremii sale pentru redactarea ei. Monahul a fost influenţat şi de faptul că autorul acelei cărţi era un cleric, vestit pentru poziţiile sale, în general, ortodoxe şi tradiţionale. Într-o discuţie cu Părintele Paisie i-a spus şi despre aceste opinii. Atunci Stareţul, vădit supărat, i-a răspuns: – Măi, copilaşule!… „Cu dumnezeiescul nor acoperit fiind gângavul…” Mă mir! Le cântaţi (de menţionat că în acele zile era praznicul Cincizecimii, când se cânta catavasia de mai sus) şi nu luaţi aminte la ce cântaţi!
e) Altădată, jonglând cu voioşie, dar genial, respectivele teorii despre crearea omului prin autoevoluţia automată a organismelor de la cele nedepline la cele mai evoluate, spunea: „Dacă opt zice că-i nouă eu îi dau zece (excelent)”, subliniind evident diferenţa dintre animalele lipsite de raţiune şi omul raţional. [Adică, în timp ce numărul opt, – precum toate amimalele lipsite de raţiune –, de la crearea lui de către Dumnezeu până astăzi n-a putut progresa şi evolua câtuşi de puţin (respectiv, numărul 8 să devină 9), din contră, omul raţional a primit de la Dumnezeu posibilitatea de a progresa şi evolua permanent.].
