Cu pași repezi ne apropiem de sâmbăta lui Lazăr, rânduită de Biserică înaintea Duminicii Floriilor. Cele două sărbători constituie de fapt limita, dar și liantul, ce unește Postul Păresimilor cu Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos. Împreună alcătuiesc o preafrumoasă prevestire a bucuriei și luminii neînserate a praznicului celui mare al Învierii Mântuitorului. Despre minunata întâmplare a învierii lui Lazăr nu se pomeneşte decât în Postul Mare ori în unele Biserici când, deși tipicul nu prevede, la rânduiala de înmormântare se adaugă fragmentul din Evanghelia de la Ioan în care se relatează înfricoșătoarea minune. De Lazăr, cel a patra zi ieşit din mormânt, ne amintim la toate slujbele de pomenire pentru cei adormiți, căci în formula de încheiere, numită apolis, preotul pomenește și pe fericitul mort înviat, care a cunoscut iarăși moartea și va învia la sfârşitul veacurilor, împreună cu noi toți.
Se cuvine să facem o precizare foarte importantă: între învierea lui Lazăr și cea a Domnului există o deosebire fundamentală. Pe amândouă le numim folosind același substantiv, însă ele se diferențiază esențial. Lazăr nu s-a reîntors printre cei vii cu puterea sa, ci Iisus, Stăpânul Vieții, l-a readus la existenţa biologică, supusă din nou bolii și pierzării. Așadar, potrivită ar fi denumirea de reanimare, revenire la viața firească oricărui pământean. Când vorbim despre Învierea Domnului, lucrurile stau cu totul altfel: Hristos S-a ridicat din moarte prin forțe proprii, iar viața de după Înviere era una nouă, duhovnicească, nepieritoare. De aceea, imnul pascal glăsuiește: „Hristos a Înviat”, deci nu L-a înviat altcineva, vreo putere exterioară ființei Sale. Ni se pare interesant să ne gândim la perioada petrecută de Lazăr pe „tărâmul celălalt”: patru zile, chiar mai mult decât Marele Răstignit. Pe când Iisus, coborând cu sufletul în iad, a zdrobit lanţurile morții, binevestind drepților Lumina, Lazăr a rămas cu sufletul acolo, îngrozindu-se de muncile înfricoșătoare la care se supun cei osândiţi. Tradiția afirmă că, odată revenit în lumea aceasta și întrebat adeseori: „Cum este? Ce ai văzut dincolo?”, Lazăr nu a izbutit să mărturisească nimic, căci limba nu reuşeşte să zugrăvească vreuna dintre cutremurătoarele imagini. Tot din tradiție știm cât de profund l-au marcat priveliștile stăpânirii întunericului: după ce sufletul i s-a întors în trupul ce zăcea de patru zile în mormânt, redându-i vitalitatea, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată, deși va fi avut și motive binecuvântate.
Sinaxarele spun că el a trăit încă vreo 30 de ani: o „a doua viață”, o existență dedicată în exclusivitate Celui ce l-a scos din infern. Nici până a fi mușcat de fiorul morții Lazăr nu era străin de prezența și învățătura Domnului; Triodul îl numeşte chiar „prietenul lui Hristos”. Cu toate acestea, am putea lua în calcul probabilitatea ca el să fi gândit precum una din surorile lui, Marta, care, în dialog cu Mântuitorul, și-a exprimat oarece îndoială în puterea Lui, reproșându-i: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”.
Revenind la debutul „celei de-a doua vieți”, cel care s-a înfricoșat de muncile iadului a trăit permanent cu uriaşa povară căci, se pare, nu i s-a îngăduit să vorbească despre ce văzuse. Cu siguranță că au existat încă de pe-atunci nenumăraţi curioși, doritori să afle ce și cum. Dar Lazăr a tăcut, crezând în Dumnezeirea Izbăvitorului său. După Cincizecime, când au început prigonirile împotriva creștinilor, a plecat în insula Cipru, însoțit de Marta și Maria, surorile lui. Mulți dintre adversarii Domnului doreau numaidecât uciderea sa: oare cine ar fi mărturisit mai viu despre puterea Învățătorului decât cel ce șezuse în mormânt patru zile, încât trupul începuse a i se descompune? Odată înviat, Lazăr reprezenta dovada incontestabilă a Dumnezeirii lui Iisus Hristos: zăcuse mort, dar acum trăia. Iar martorii nemaiauzitului eveniment erau prea mulți ca să fie reduși la tăcere.
Stabilit pe meleagurile cipriote, la puţin timp a primit vizita Sfântului Apostol Pavel însoțit de ucenicul său, Barnaba, care l-a hirotonit episcop al Ciprului. Ca arhipăstor, cu smerenie și nezdruncinată credință, L-a mărturisit prin cuvânt și faptă pe Cel ce l-a scos din gheara morții, conștient fiind că va veni vremea despărțirii din nou de lumea materială, pentru a gusta bucuria părtășiei din veșnicie – în cazul lui, „cea de-a treia viață”. Nu știm dacă dreptul Lazăr a lăsat ceva scris, dar ne închipuim lesne cu cât patos vorbea despre Prietenul său. Cu tărie în cuvânt, îndemna păstoriții să lucreze la mântuirea lor, râvnind la „un colțișor de Rai”, după cum ar spune un părinte drag nouă tuturor, Cuviosul Paisie de la Sihla.
Înainte de a-și începe drumul spre Casa Tatălui Ceresc, Lazăr a dorit s-o revadă pe Fecioara Maria. De aceea a trimis o mică ambarcațiune ca s-o aducă în Cipru. Buna Maică, însoțită de Sfântul Ioan Evanghelistul, i-a împlinit dorința. Pe mare s-a iscat o furtună şi, în loc să acosteze în Larnaca, unde se găsea Lazăr, corabia a fost dusă la Muntele Athos, pe-atunci dominat de credințele deșarte, în timp ce templele păgâne dominau întreaga regiune. Tradiția spune că atât Fecioara Maria, cât și Apostolul Ioan au predicat Cuvântul lui Hristos, s-au rugat și au stăruit pentru luminarea celor ce încă nu primiseră vestea cea bună. Folosințele misiunii lor au fost uriașe, doar dacă ne gândim că Athosul a devenit „țară a monahilor”, fiind supranumit Grădina Maicii Domnului. De la Athos, Preasfânta Fecioară a ajuns în Cipru, întâlnindu-l pe statornicul ucenic al Fiului ei, dăruindu-i, potrivit tradiției, un omofor lucrat de binecuvântatele sale mâini. La sfârșitul călătoriei pământești, Lazăr, cu dor nestins după Prietenul său, a adormit, fiind îngropat în localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormânt s-a ridicat o mică Biserică dar, pe la anul 890, împăratul Leon Înțeleptul, având o adâncă evlavie către Sfânt, i-a mutat Moaștele la Constantinopol, zidind în locul Bisericuței originare una impunătoare, care poate fi admirată și astăzi. Pe lângă corvoada pregătirilor din zilele premergătoare sărbătorilor pascale, să medităm mai îndelung la acest moment de dinaintea Sfintelor Pătimiri ale Răscumpărătorului nostru, ca să înțelegem că învierea lui Lazăr o prefigurează atât pe cea a Mântuitorului, cât și pe cea de obște, căci toți vom învia. Dar, ca să stăm la masă cu Domnul precum Lazăr, cade-se a ne strădui să devenim prietenii Lui.
Arhim. Mihail Daniliuc
Sursa: http://doxologia.ro
