Preot Ioan Bădiliță
Într-o zi, un tânăr l-a întrebat pe bunicul său:
– Bunelu’ dragă, cum se face că pe vremea când erai ca noi, veneai primul la Biserică și plecai ultimul? Cum reușeai să postești? Și atâtea metanii… de unde putere? Iar Ceaslovul din sertarul albastru are paginile îngălbenite… De unde răgaz pentru rugăciune?
Bunicul, scoțând de la piept o cruciuliță din lemn, ce odihnea de zeci de ani pe un șnur de la bocancul cu care a fost în război, i-a zis pe un ton domol:
– Iubite nepot, eu, de fapt, nu am reușit să fac nimic cu a mea putere. La Biserică eram primul fiindcă nu am găsit un alt loc unde să mă simt om și voiam să fiu cel dintâi care zice «Slăvit fie Domnul meu». Plecam ultimul pentru că ochii îmi rămâneau lipiți de obrajii fermecători ai Maicii Domnului. Posteam, întrucât nu mă săturam cu pâine. Metaniile nu le făceam eu, ci mintea care lua inima la dans și nu se mai opreau. Iar Ceaslovul a fost mereu abecedarul vieții mele. La fiecare pagină simțeam cum Raiul dă năvală în casa mea, și o umple cu miros de crin.
Tânărul privea în jos tot timpul acesta. Nimeni nu-i mai vorbise cu așa convingere. A sărutat crucea de la pieptul bunicului și, pentru o clipă, n-a mai putut distinge între fața bătrânului și Cel ce-i atârna la gât pe șnurul bocancului din război. A înțeles atunci că doar ceea ce ai devenit poți împărtăși și altora.
