Mă aplec peste marginea sufletului

Preot Savatie Baștovoi

Mă aplec peste marginea sufletului ca peste ceva material, ca peste o groapă oarecare în care pot privi fără a vedea nimic.

Nu găsesc nici măcar amintiri, probabil, măcinate de neînsemnatatea lor, amestecate cu nisipul, stau undeva la fund, ca un țol putred care, cînd încerci sa-l dezlipești de pămînt, se rupe.

Știu cînd s-a făcut sufletul meu o materie, cum s-a întărit încet, încet ca praful care se așază pe pereții unui vas pîna cînd îl îmbracă cu o scoarță de pămînt. Uneori mă trezeam dimineața și îmi ștergeam o fereastră, suflînd abur cald cu gura și frecind cu mineca – pina mi s-au ros minecele, pina cînd aburul a început să se usuce și nu a mai fost cald.

Iubitorule de oameni, Dumnezeule, suflă peste mine din nou, cum ai suflat la început peste Adam și fă pămîntul cald și inima mi-o fă ca un foc, un foc mic la care să mă încălzesc atunci cînd stau înaintea Ta și încep iar să văd.

Total
21
Shares
Previous Post

Într-o zi voi pleca…

Next Post

Dialog cu bunicul – remix din clopotnița parohiei, de unde se văd salciile spălându-și pletele în apa Jijiei

Related Posts