Mergeam odată cu trenul de la Pașcani spre Bacău. Eu, fiind bolnav cu inima și nesuferind fumul de tutun, mi-am scos bilet la clasa I, unde era un vagon pentru nefumători. Am plătit un ban mai mult, dar să fiu liniștit, să nu mă chiorască fumul. M-am dus singur în vagon acolo, dar n-am știut cine o să mai vină. Mi-am luat un loc și stăteam acolo, așteptând ora ca să pornească trenul.
Când aproape să plece trenul, m-am trezit că a intrat în vagon un grup mare de ofițeri superiori. Eu nu-i cunoșteam după grade, că atunci când am făcut eu armata erau trese și acum erau cu stele. Mai era și unul care mi-a zis că-i plutonier major, cu soția și cu un copilaș; pe soție o aducea de la spital de la Iași. Stând oleacă de vorbă cu el, mi-a zis: “Eu sunt armurier și maistru la arsenalul armatei, la avioane”. Era de prin părțile Podolenilor, de pe acolo de undeva.
Eu, fiind călugăr și văzându-mă într-un vagon cu ofițeri, mă gândeam: ce discuție pot să am eu cu dânșii? Eu îmi cătam de rugăciunea mea și stăteam liniștit acolo, că știam că am de mers două ore cu ei, fiindcă atâta-i din Pașcani până la Bacău, și apoi trebuia să schimb trenul spre Tarcău, la Lunca Strâmbă, s-o iau spre Valea Bistriței. Mă duceam la Părintele Casian, care era stareț la Tarcău, și la Ianuarie.
Dar unul din ei, mai micuț așa, ca să nu tacă, a vrut să facă o glumă și zice:
– Uite, măi! O să meargă bine trenul ăsta, că avem și un popă aici!
Știi că ei au vorba asta, că dacă-ți iese popa înainte, îți merge rău! Acesta acum însă a zis că merge bine, că au și superstiții: “Să nu-ți iasă popa înainte, c-o pățești!” Eu tăceam din gură.
– Măi, ce naivitate și la popii ăștia. Ei zic că universul acesta l-ar fi făcut un “moșnegel” cu barbă albă. El ar fi făcut cerul și pământul și munții și marea … Auzi, măi, dacă-i popa aici, nu-i bine să ne spună povestea aceea cu Dumnezeu?
Auzi! Un „moșnegel”!
Eu tot tăceam. „Dă-le pace, că-s ofițeri. Ei glumesc, ei râd. Eu ce să discut?” Nu spuneam nimic deocamdată, că ziceau “să-l întrebăm”, dar nu s-au adresat mie să mă întrebe.
Dar unul vine și se așează drept în fața mea.
– De unde ești, părinte?
Dar eu, de ce să le zic Sihăstria? Zic: “De la Mănăstirea Neamț”, că asta-i vestită în toată lumea.
– Unde mergi?
– Până acolo la un schit, la Tarcău.
– Eu sunt de la Hreasca-Dorohoi.
Locotenent era acesta, că mi-a spus după aceea. Scoate o mână de cireșe. Foarte cumsecade. Era pe timpul cireșelor.
– Vă mulțumesc!
– Părinte, dar de locul natal?
– Sulița-Botoșani.
– Ei…, nu suntem departe, suntem din același județ.
Ne-am luat așa la vorbă. Se ridică unul:
– Părinte, nu vă supărați, ce sunteți? Preot, profesor, dascăl, ce sunteți?
– Ba sunt un simplu călugăr. Merg și eu încoace, până la Bacău.
– Auzi că ăștia ai noștri, toți sunt curioși să ne spuneți ceva despre Dumnezeu! Cum îi povestea asta cu Dumnezeu? Se spune în Biblia aceea, a voastră, că Dumnezeu ar fi făcut cerul, pământul, lumea, dar noi avem altă concepție despre lume.
– Uite ce-i fraților. Dar mai întâi aveți cuvânt de onoare și nu vă supărați? Eu sunt un călugăr simplu, dar, dacă voi începe povestea cu Dumnezeu, trenul ăsta trebuie să înconjure globul de trei ori și tot n-o pot termina, atâta-i de lungă!
– Auzi, măi, ce zice popa!
– Și îi și curioasă grozav! Când vom începe povestea cu Dumnezeu, îi cu cântec! O să vedeți voi cât este de lungă.
– Părinte, avem cuvânt de onoare. Și îi nebun acela care se va supăra. Noi doar vrem să întrebăm. Avem și noi ocazia să vorbim cu un călugăr, suntem ofițeri, tot mergem până la Bacău. Cum îi, părinte?
Trenul încă nu pornise. La plecare m-am ridicat și mi-am făcut cruce. Ei, nu. Treaba lor.
Atunci se ridică unul. Era maior, eu n-aveam de unde să știu, dar mi-a spus că-i maior, că avea o stea și un galon de-a lungul epoletului. Zic:
– Să mă iertați, ați intrat aici un vagon de ofițeri, dar eu am făcut armata pe când erau epoleți cu trese. Eu stelele astea nu le cunosc, că văd că aveți stele, două-trei pe umeri. Dacă m-oi adresa greșit cumva, să nu vă supărați, că eu nu cunosc gradele, că în mănăstire acolo sunt un călugăr necăjit!
– Părinte, s-au prezentat ei, eu sunt colonel; eu sunt locotenent colonel; eu sunt maior; eu sunt căpitan.
Și maiorul zice așa:
– Părinte, uite ce-i, vreau să-ți spun ceva. Nu este o absurditate să credem noi în ceva ce nu se vede? Dumneavoastră spuneți că există Dumnezeu, dar l-a văzut cineva vreodată? Este o nebunie să creadă cineva în ceea ce nu se vede! Să-mi spui tu mie cine l-a văzut și cum poate să creadă un om intelectual în ceva ce nu se vede.
– Domnilor, zic, v-am spus de la început: aveți cuvânt de onoare să nu vă supărați? că începem o discuție serioasă de acum!
– Auzi, băi, popa! Avem, părinte, cum să nu!
– Vă văd oameni deștepți, eu sunt un prost, dar o să-ncepem așa, “povestea” cu Dumnezeu, cum ne-om pricepe noi. Uite ce-i, domnilor, eu am să spun că dumneavoastră, toți câți sunteți în vagonul ăsta, sunteți nebuni!
– Ia auzi, măi, popa ne-a făcut nebuni!
– Cum, măi popă, ne faci nebuni? Noi suntem ofițeri.
– Văd că sunteți. Dar dacă n-am dreptate, la prima gară, predați-mă la poliția gării! Dacă n-am dreptate. Dar, întâi, am să vă demonstrez de ce vă numesc nebuni.
Îmi ziceam: “Lasă că-i vorba să mărturisesc pe Dumnezeu! Nu contează ce urmează de-aici”. Eram bucuros de asta.
– Mai întâi, că zice Duhul Sfânt în Psaltire la începutul psalmului 13 și începutul psalmului 52, la noi în Scriptură: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!
Al doilea. Mata ai spus că este o nebunie să crezi în ceea ce nu se vede?
– Da, eu!
– Păi eu v-am spus că dumneavoastră toți n-aveți minte. Toți sunteți nebuni. Știți de ce? Am tot dreptul să vă fac nebuni.
– Dar pentru ce?
– Pentru că eu n-am văzut mintea nimănui niciodată! Și atunci, nu-i o nebunie să cred că aveți minte, dacă n-am văzut-o? Dacă ziceți că nu sunteți nebuni, vă rog să-mi arătați mintea. Unde-i mintea dumneavoastră? Cum să cred eu că aveți minte, dacă nu mi-ați arătat-o, n-am văzut-o.
– Uite, băi, popa ne-a pus la punct!
Ei râdeau singuri unul de altul. Discuția era și frumoasă și serioasă și hazlie.
– Dacă n-ai tăcut din gură! Măi prostule, n-ai pus problema bine!
Ei se prosteau unul pe altul.
– Păi cum să cred eu că aveți minte, dacă n-am văzut minte de când sunt eu? Nici la voi, nici la mine. Cum este? Albă, neagră, roșie, verde? Ce formă are? Pătrată, dreptunghiulară, hexagonală? Cum este domnule, forma, culoarea? Și-i pipăibilă, sau cum este? Dacă îmi arătați aceste însușiri la minte, atunci eu zic că aveți minte, dacă nu, nu aveți deloc! Pentru că n-am văzut-o, nici culoarea, nici forma.
Dumnezeu e ființă gânditoare, rațională, și cum nu-ți poți vedea dumneata mintea, așa nu se poate vede nici Dumnezeu. Că așa și sufletul este asemănarea lui Dumnezeu: are minte, cuvânt și duh, că așa l-a făcut Dumnezeu.
– Uite, măi, popa! Poți să-i zici ceva?
– Afară de asta, se crede de toată lumea de pe glob că oamenii au minte? Se crede. Fără să se vadă. Iată un argument că toată lumea crede că are minte! Și dumneavoastră credeți și eu, dar nu vedem mintea. Dar viața ați văzut-o vreodată? Cine a văzut vreodată viața din om? Și cu toate acestea cine zice că-i mort, când este viu și are viață? Se vede viața?
– Cum, dacă suntem vii?
– Eu nu cred că aveți. Nici minte, nici viață, că amândouă nu se văd. Și nu-i o nebunie să cred în ce nu se vede?
– Ia uite, mă, ne face și morți și nebuni. Auzi că nici minte nu avem și nici viață.
– Dacă n-o vedem, atunci nu-i o nebunie să credem noi că oamenii au viață?
– Dar viața se manifestă, părinte!
– Foarte bine. Prin manifestările ei se crede că există, cu toate că n-o vezi. Așa-i și Dumnezeu. Care-s manifestările Lui în lume?
Și am început să spun toate puterile sufletului.
– Dumneavoastră aveți imaginație?
– Da.
– Ați văzut-o vreodată? Nu! Dumneavoastră aveți mânie? Ați văzut-o vreodată? Dumneavoastră aveți cugetare, gândire? Ați văzut-o vreodată? Aveți poftă? Aveți, pentru că acestea sunt puterile sufletului – cea mânioasă și cea poftitoare. Afară de asta. Dumneavoastră aveți puterile sufletului, cum este cugetarea, alegerea, hotărârea, mâhnirea, întristarea, bucuria; le-ați văzut vreodată pe acestea, căci acestea sunt puterile sufletești? Nouă ne spune Scriptura că omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dar nu după forma cea dinafară, ci după cea sufletească. Iată câte puteri are sufletul! Și nici mânia, nici rațiunea, nici pofta, nici bucuria, nici întristarea, nici mâhnirea, nici imaginația, nici voia liberă, nici viața, nici mintea nu le-a văzut nimeni. Și toate există. Și la filosofia profană se învață că există aceste puteri ale sufletului. Dar sufletul l-ați văzut vreodată?
– Păi tocmai, că nu-i!
– Cum nu-i? Dacă n-ai avea suflet, n-ai mai vorbi cu mine! Dumneata nu poți clipi o dată fără Dumnezeu, dacă n-ar fi viața în dumneata. Și vedeți câte sunt? Și viață, și minte, și voie liberă, și rațiune, și mânie, și bucurie, și întristare, și poftă, care se crede de toată lumea, fără să se vadă. Toate facultățile sufletului sunt nevăzute, toate puterile lui sunt după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este nevăzut. Iar omul este prototip și icoană a lui Dumnezeu pe pământ – în ceea ce privește sufletul: minte, cuvânt și duh. Ai văzut vreodată cuvântul? Ți-ai văzut duhul cu care vorbești? Iată câte puteri și câte facultăți nevăzute are sufletul nostru și de aceea el este chipul și asemănarea lui Dumnezeu! Și dumneavoastră nu le-ați văzut. Dar se crede de toată lumea că omul are și bucurie și mâhnire și întristare; are și poftă și rațiune și voie liberă, are și viață, are și minte…?
– Măi – a spus unul -, mai bine tăceai! N-ai pus bine problema! Ăsta trebuie să fie un director de seminar!
– Nu, domnule, dar ne spune adevărul! Vezi, că toți credem că sunt acestea, și există în om, dar nu se văd!
– Și tu ai spus că-i o nebunie să crezi ceea ce nu vezi! Dar vezi că-i faci pe toți nebuni, că acestea sunt, și noi le credem fără să le vedem.
Mai stau așa, și se ridică un doctor:
– Părinte, dă-o la boala! Eu sunt maior-doctor. Fac operații și umblu cu bisturiul prin om, tai, operez de 30 de ani și eu n-am dat peste suflet! Și cum să cred că există, dacă n-am dat cu bisturiul peste el? Arată-mi și mie unde e sufletul!
– Dumneata ești doctor?
– Da!
– Și de aceea nu crezi că există suflet, că nu-l vezi?
– Da!
– Dar dumneata, și cei asemenea cu dumneata doctori, credeți că există durere în lumea asta?
– Există, părinte!
– Eu nu cred! E o nebunie să cred, domnule, dacă n-am văzut-o!
– Există, părinte! Există, căci atunci când tai omul, răcnește.
– Răcnește, dar ai văzut durerea când a venit la el? Dumneavoastră ați văzut vreodată durerea?
– Nu. Asta nu se vede!
– Și vrei să vezi sufletul? Și durerea-i una din facultățile trupești, firești, ale omului, și-i amestecată cu cele sufletești. Și după cum nu poți vedea durerea, așa nu poți vedea sufletul. Mai ales sufletul fiind duh.
– Auzi, bă, și tu cu doctoria ta, vorbești prostii! Te-a lovit în cap, măi! N-ai văzut durerea? Dar cine dracu a văzut durerea? Însă toată lumea crede că este durere.
– Uite, bă, ți-a astupat gura și ție!
– Măi, am dat de dracu aici!
– Da-i frumos, domnule! Acestea le povestim și noi la alții. Mai spune ceva, părinte!
Atunci se ridică unul:
– Părinte, dintotdeauna știm că Biserica a stat împotriva științei. Uite, rușii au făcut un satelit acum care a înconjurat pământul de trei ori, cu Iuri Gagarin, și uite a aterizat cu bine!
– Și ce-i cu asta?
– Astea sunt roadele și avansul științei față de religie!
– Nimic n-ați făcut!
– Auzi-l, bă, că-i contra științei! Acesta trebuie să fie ca cel care a fost contra lui Galileo Galilei!
– Stați să vă spun! Știți ce-ați făcut voi? Ați văzut stup din acela buduroi? O albină care a trăit în stupul acela buduroi a ieșit afară și a înconjurat stupul. Și i se pare că toată lumea o știe. Atâta a făcut omul până acum! De-abia a ieșit din știubei și a înconjurat știubeiul în care trăiește și i se pare că mare lucru a făcut!
– Auzi-l, bă!
– Savanții ruși și americani și germani și englezi, toți de pe fața pământului, în problema universului n-au făcut nici cât zboară un purice de pe un deget pe altul. Și stați că de-acum înainte avem de vorbit de-o să vă doară capul!
– Îi frumoasă, domnule, discuția asta!
– Că-i frumoasă, că-i amară, că-i dulce, eu vă spun până la capăt de-acum, cât a ținea “povestea” asta! Domnule, dumneavoastră știți Ursa mare de pe cer și Ursa mică – Carul Mare și Carul Mic -, Steaua Polară?
– Cum să nu, am făcut exerciții noaptea cu Steaua Polară, cum se face în armată.
– Uite ce-i! Astronomia și știința, cu cei mai mari savanți astronomi, spun că la Ursa mare, de la roata din brazdă dinapoi, până la cea de către om – osia carului mare de pe cer -, este 1300 de ani călătoria luminii și lumina merge cu 300.000 de km/s. Asta-i osia carului mare. Ca să ajungi de la o roată până la cealaltă îți trebuie 1300 de ani să călătorești cu viteza luminii. Dar cât ar mai fi până la roata dinainte și cât ar mai fi până la proțap și până la Prepelea care mână boii pe din brazdă.
– Dar cine este Prepelea?
– Este o steluță mică, acolo! Dar cât mai este de lung carul, spune-mi dumneata!
– Măi, interesant! Cine spune asta?
– Camil Flamarion. L-am avut pe Camil Flamarion la îndemână, cartea “Dumnezeu în natură”. Acesta a fost filosof și fizician francez din secolul trecut. Uite Alfa Centauri, steaua pe care o vedeți în constelația Taurului, în răsărit. E una din stelele care are sute de culori într-însa. E vecina noastră, cea mai aproape de sistemul nostru solar. Dar auzi cât e până la ea, că-i peste gard, aici? 40.000 miliarde de km. Sau un tren să meargă 14 milioane de ani cu 80 de km pe oră. Incalculabil, cifre astronomice. Trilioane, sextilioane, cât ai vrea să le spui, nu le poți socoti. Și-i vecina noastră. Și atunci cea a făcut omul că a înconjurat pământul, circumferința pământului fiind de 40.000.km? ce a făcut? Vă rog să calculați, domnilor, ce-a făcut Iuri Gagarin!
– N-a făcut nimic, părinte!
– Domnule, este incalculabil.
– Dar dacă se suie pe Marte?
Bine, până pe Marte sunt 56 de milioane de km. Dar ia gândește-te, până la Alfa Centauri sunt atâtea miliarde de km. Un om nu poate ajunge într-o viață întreagă, trebuie să trăiască milioane de ani. Vedeți dumneavoastră că nimic n-a făcut încă omul? Numai se umflă în pene că a făcut și a dres. Și atunci Dumnezeu care le-a făcut pe toate, cât trebuie să fie slăvit? Cum spune Psaltirea, lui David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Isaac Newton și Kepller și alți savanți au venit la cunoștința lui Dumnezeu numai din studierea astrelor cerești.
Cerurile ne învață că omul n-a făcut nimic în domeniul științei. A luat o lingură de apă din Oceanul Pacific și are pretenții că l-a băut tot. Oceanul Pacific are 17.000 km lungime, 18.000 km lățime, iar la Insulele Mariane are 11 km adâncime, cea mai mare adâncime din lume. Și omul a luat o lingură de acolo și zice că gata, am băut tot Oceanul Pacific. Asta a făcut omul.
În afară de aceasta, Dumnezeu nu își arată puterea numai în cele mari, ci și în cele mici. Un împărat al Franței a chemat pe o sculptoriță, care era vestită, și i-a spus să-i facă chipul lui călare pe cal, exact așa cum e el. Și ea i-a luat desenul și i-a zis: “Măria ta, ți-l fac”. Și i l-a făcut într-o bucată de marmură exact așa cum era împăratul, cum mergea el în război, în mărimea naturală. Și atunci împăratul i-a dat o lecție, că ea se lăuda că e cea mai mare sculptoriță. Si i-a zis: “Acum nu e mare lucru să facă cineva chipul omului sculptat cât e el de mare, ci să-l facă în miniatură. Să facă cel mai mic chip al meu călare pe cal”.
Și era acolo un sculptor de geniu care lucra în miniatură. Acela a văzut că împăratul avea la inel o piatră frumoasă, nestemată și a zis: “Măria ta, ți-l face u, dar dă-mi piatra aceea de la inel”. “Dar ce-ai să faci cu ea? E scumpă! Dacă o pierzi, nu o plătești tu cu tot neamul tău.”
A zis acela: “Dacă o pierd, bine, dacă nu, o să-ți fac chipul tău pe această piatră”. “Cum ai să faci asta?” “Treaba mea”. Și se apucă acela și îi face un ceas împăratului în piatra de inel. Ceas desăvârșit, ca să meargă mai exact decât toate ceasurile din lume. Și pe capacul ceasului a făcut chipul împăratului. Acela a fost sculptor adevărat! Atunci împăratul a spus: “Acesta merită mai mult decât toată împărăția! Să-mi facă el în piatra mea de inel și ceas, iar apoi pe capac și chipul meu!” Și atunci să-mi spuneți mie care a fost mai genial?
– Sigur, părinte, acela care a lucrat în miniatură. Căci a face mare cine nu poate? Dar a face așa de mic și așa de fin …
– Așa face Dumnezeu. El își arată puterea nu numai în cele mari, ci și în cele mici, cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul. Ia gândiți-vă dumneavoastră că într-o ureche de ac se găsesc opt sextilioane de atomi. Cifre astronomice – un sextilion este 1 urmat de 21 de zerouri. Acești atomi dintr-o ureche de ac, ca să-i numere un om, trebuie să trăiască 250.000 de ani și să numere mai mult de un miliard pe secundă.
Și vă rog să-mi spuneți dumneavoastră câți atomi sunt într-o ureche de ac și cum îi împărțiți și cât este de minunat Dumnezeu, că într-o ureche de ac să bage atâția atomi. Atunci ce-a făcut omul cu știința lui până acum?
– Domnule, este neimaginabil!
– Stai să vă spun alta mai minunată. Pe-un vârf de ac se odihnesc 16 miliarde de ioni, care sunt corpuri mult mai mici decât atomul.
Și la acești ioni, care nu se pot concepe de mintea omenească cât sunt de mici, ce aparate trebuie?
Că dacă ai avea un aparat, ca un purice să-l vadă mai mare decât Ceahlăul, încă nu ai zări în atmosferă un ion! Și acești ioni s-a aflat că și ei stau ca flăcăii la horă de mână și joacă, au mișcare în ei!
Și acum vreau să vă spun un lucru. Când vedem puterea lui Dumnezeu, că în miniatură lucrează atâtea minuni negrăite și neconcepute de mintea omenească, când vedem că și acolo este viață, în acele mici particule de materie care niciodată nu pot fi văzute cu ochiul liber, atunci înțelegem că Dumnezeu există, cum zice marele apostol Pavel că prin El și de la El sunt toate!
– Nu puteți clipi o dată din ochi fără Dumnezeu, fraților!
– Dar de ce, părinte?
– Viața este de la Dumnezeu, dătătorul de viață, și, dacă ai murit, mai clipește din ochi dacă poți! Mai poți clipi dacă mori?…
Și vorbind acolo, văd că se apropie gara Bacău și trebuia să mă dau jos. Ea multă discuție.
– Părinte, doar nu vă coborâți? Ne pare foarte rău că ne despărțim!
Vă spun drept că unii m-au sărutat și pe obraz, alții mi-au dat cireșe, alții bomboane. Au dat și pomelnice.
– Părinte, vrem să-ți scriem, dar să ne spui ce studii ai mata, că trebuie să fii un director, un profesor la vreun seminar.
– Eu am să vă spun, dar să mă credeți dacă vreți! Eu de-abia sunt un cioban și pasc oile mănăstirii.
– Și unde te duci acum?
– Mă duc la un schit. Eu sunt cioban. Dar dacă ați avea fericirea să vorbiți dumneavoastră cu un stareț de mănăstire sau cu un episcop, să vedeți ce știe acela!
– Auzi, măi! Asta-i o minune!
– V-ați întâlnit cu un cioban al mănăstirii, dacă v-ați întâlni cu un stareț sau cu vreun profesor de seminar, de ăștia mari care au școli, să vedeți ce vă spun aceia, zic.
– Mă, degeaba trăim, mă! Suntem niște proști! Mă, ce ne-a spus popa ăsta!
Le-am spus multe despre stele, despre mișcarea Orionului; le-am spus câte vânturi bat pe fața pământului și cum se cheamă fiecare, și cum se formează vânturile, după Sfântul Ioan Damaschin. Despre zodii și câte grade are fiecare zodie și cât stă soarele în fiecare grad. Aveam să mai spun din Hexaimeron despre viața peștilor mării, despre viața florilor, despre mișcarea astrelor cerești, că aveam de la marele Vasile… Măi, câte aveam să vorbesc, dar dacă noi schimbam trenul. Ne-am despărțit cu durere de inimă.
– Domnilor, m-ați băgat într-o discuție, pe care nici n-am început-o. Iertați-mă și mergeți sănătoși; vă faceți generali, iar eu mă duc în treaba mea!
Deci am schimbat trenul. Iar plutonierul acela cu soția mergeau în aceeași direcție cu mine, că erau din Podoleni. Au venit lângă mine. Mai aveam de mers câteva stații. Și mi-a zis:
– Părinte, așa ceva n-am mai auzit de când m-a făcut mama. Să știi că a rămas ceva în sufletul lor. Aceștia, unde se duc, au să spună că au stat de vorbă cu un călugăr care era cioban. Ai pus în sufletul lor pe Dumnezeu în tot chipul. O să țină minte toată viața că le-a vorbit un cioban de la mănăstire.
Așa a fost discuția, dar aici v-am spus-o pe scurt. De-abia intrasem în subiect. Eu le-am spus că povestirea este lungă. N-am amintit chiar toată predica. V-am spus așa în câteva cuvinte cum a fost.
Extras din Povestiri pentru copii – vol. 2- arhim. Ilie Cleopa, editura Mănăstirea Sihăstria.
