– Părinte, îmi spune gândul că diavolul, mai ales în zilele noastre, are multă putere.
– Diavolul are răutate şi ură, nu putere. Dragostea lui Dumnezeu este atotputernică. Satana încearcă să pară atotputernic, dar nu reuşeşte. Pare puternic, dar este cu desăvârşire neputincios. Multe planuri ale sale de distrugere se strică înainte de a începe să se realizeze. Ar lăsa vreodată un tată foarte bun nişte haimanale să‑i bată copiii?
– Părinte, mă tem de diavoli.
– De ce să te temi? Diavolii nu au nicio putere. Hristos este Atotputernic. Ispititorul este putred. Nu porţi cruce? Armele diavolului sunt slabe. Hristosul nostru ne‑a înarmat cu Crucea Sa. Numai când lăsăm armele cele duhovniceşti, atunci vrăjmaşul are putere. Un preot ortodox a arătat o cruciuliţă mică unui vrăjitor şi a făcut să se cutremure diavolul pe care acela îl chemase cu vrăjile lui.
– De ce se teme atât de mult de Cruce?
– Pentru că atunci când Hristos a primit scuipările, pălmuirile şi loviturile, a zdrobit împărăţia şi stăpânirea diavolului. În ce chip a biruit Hristos? „Cu trestia a zdrobit stăpânirea diavolului”, spune un oarecare Sfânt. Adică atunci când I‑au dat ultima lovitură cu trestia peste cap, atunci a zdrobit stăpânirea diavolului. Aşadar răbdarea este apărarea duhovnicească, iar smerenia, arma cea mai puternică împotriva diavolului. Cel mai mare balsam al Jertfei de pe Cruce a lui Hristos este faptul că a zdrobit pe diavolul. După Răstignirea lui Hristos, diavolul este ca şarpele căruia i s‑a luat otrava sau ca şi câinele căruia i s‑au scos dinţii. S‑a luat otrava de la şarpe, s‑au scos dinţii de la câini, adică de la diavoli, care acum sunt dezarmaţi, iar noi înarmaţi cu Crucea. Nimic, nimic nu pot face diavolii făpturii lui Dumnezeu, dacă nu le dăm noi drepturi. Fac numai gălăgie; nu au stăpânire.
Odată, pe când eram la Chilia Sfintei Cruci, am petrecut o priveghere foarte frumoasă, căci noaptea s‑au adunaţi mulţi diavoli în podul chiliei. La început loveau puternic, ca şi cum ar fi avut baroase, apoi făceau zgomot, ca şi cum ar rostogoli cioate mari, trunchiuri de copaci. Eu am făcut semnul Crucii pe tavan şi am cântat: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne…[1]. De îndată ce terminam, începeau iarăşi cioatele. „Acum, mi‑am spus, vom face două străni. Una voi cu cioatele, acolo sus, şi una eu, aici jos”. Când începeam eu, se opreau aceia. Odată cântam: Crucii Tale ne închinăm…, apoi: Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă…[2]. Am petrecut cea mai plăcută noapte cu psalmodie, iar atunci când mă opream puţin, continuau aceia cu distracţia. De fiecare dată prezentau o altă cântare.
– Când aţi cântat prima oară n‑au plecat?
– Nu. Ci de îndată ce terminam eu, începeau aceia. Da, trebuia să scoatem o priveghere la amândouă strănile. A fost o priveghere frumoasă. Am cântat cu sete. Am petrecut zile plăcute…
– Părinte, cum este diavolul?
– Ştii ce „frumos” este? Ceva deosebit. Numai să‑l vezi. O, cât este de bine că dragostea lui Dumnezeu nu îngăduie ca omul să‑l vadă pe diavol! Căci cei mai mulţi ar fi murit de frică. Gândeşte‑te ce s‑ar întâmpla cu omul dacă l‑ar vedea cum acţionează, dacă i‑ar vedea chipul lui cel „dulce”! Unii însă ar fi avut cea mai bună distracţie. Ştii ce distracţie? Cum îi spune? Cinema?… Dar ca să vadă cineva un astfel de film, trebuie să plătească mult… şi nu ştiu dacă l‑ar putea vedea!
– Are coarne, coadă?
– Da, toate accesoriile!!!
– Părinte, diavolii s‑au făcut atât de urâţi atunci când au căzut şi din îngeri au devenit diavoli?
– Ei, desigur! Şi acum sunt ca loviţi de trăsnet. Dacă un trăsnet cade şi loveşte un copac, oare acesta nu se va face îndată un buştean negru? Aşa sunt şi ei, ca loviţi de trăsnet. Într‑o vreme îi spuneam lui aghiuţă: „Vino să te văd, ca să nu cad în mâinile tale! Dacă acum numai cât te văd îmi dau seama cât de rău eşti, cât rău nu‑mi vei face dacă s‑ar întâmpla să cad în mâinile tale!”.
[1] Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim. Tropar al praznicului Cinstitei Cruci.
[2] Stihira Învierii de la laudele glasului 8.
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
