Diavolul întotdeauna îi invidiază pe cei care se dăruiesc lui Dumnezeu şi Maicii Domnului

Trăia odată o fecioară virtuoasă, fiica unui oarecare om bogat, care se numea Eufimia. Aceasta şi‑a închinat cură­ţia şi toată viaţa ei Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu. De aceea, de la o vârstă fragedă petrecea bine‑plăcând lui Dumnezeu şi făcând voia Lui. Întotdeauna era la biserică. Toţi se minunau de evlavia acestei copile tinere. La darurile ei sufleteşti, Dumnezeu a adăugat şi frumuseţea trupească. Cu cât creştea cu vârsta, cu atât sporea şi evlavia sufletului ei.

Diavolul însă, care întotdeauna îi invidiază pe cei care se dăruiesc lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, a aruncat săgeţile sale viclene în inima unui boier, care a îndrăgit‑o şi a cerut‑o de soţie de la tatăl ei. Acesta s‑a bucurat când a văzut că avea să dobândească ca ginere un om atât de însem­nat. Dar curata mireasă a lui Hristos s‑a împotrivit voii tatălui ei şi i‑a spus:

– Tată, nu este drept să o mint pe Maica Domnului, că­reia i‑am făgăduit curăţia mea, şi să doresc un om strică­cios în locul Mirelui celui nestricăcios şi ceresc.

– Această înrudire este un lucru mare pentru noi. Îţi po­runcesc să mergi după el, căci altfel te voi pedepsi aspru!

Atunci fecioara s‑a dus la biserică, a căzut înaintea icoa­nei Maicii Domnului şi cu lacrimi s‑a rugat să o lumi­neze ce să facă pentru a nu‑şi întina curăţia ei. După ce s‑a rugat multă vreme, i‑a venit un gând: „De vreme ce frumuse­ţea mea este pricina acestei căsătorii, mai bine să mă lipsesc de ea”. Şi umplându‑se de darul dumnezeiesc al întregii‑înţelepciuni, şi‑a tăiat nasul şi buzele.

Atunci când tatăl ei a văzut ce a făcut, atât de mult s‑a mâniat, încât a vrut să‑i taie capul. Dar s‑a gândit că tăindu‑i capul, chinurile i se vor sfârşi repede. De aceea, după ce a bătut‑o cu cruzime şi fără milă, a chemat un lucră­tor silnic şi sălbatic, pe care îl avea la ţarinile sale, şi i‑a spus:

– Ia‑o la ţarini şi pune‑o să facă muncile cele mai grele şi mai murdare, iar dacă nu te va asculta, să o baţi fără milă! De acum este roaba ta.

Atunci acel ţăran grosolan a luat‑o pe Eufimia la el şi se purta cu ea aşa cum îi poruncise tatăl ei. Cine poate de­scrie chinurile pe care le‑a suferit de la acest ţăran aspru? O fiară s‑ar fi purtat cu mai multă milă decât acela. Dar Eufimia pe toate le răbda cu bărbăţie şi mulţumea Domnului, Care a învrednicit‑o să sufere dureri şi întristări pentru dra­gostea Sa. Singura ei mângâiere era rugăciunea. Se retrăgea în locuri ascunse unde se ruga Domnului să‑i dea răbdare în încercarea prin care trecea. Nevoitoarea şi muce­niţa întregii‑înţelepciuni a trăit astfel şapte ani, încât toată fru­museţea ei s‑a stins din pricina ostenelilor şi a mâhni­rilor.

Într‑o noapte, în ajunul Naşterii Domnului, Eufimia s‑a îndreptat spre staulul animalelor şi intrând în el cugeta la Taina Întrupării Domnului, prin care Acesta a binevoit să se facă Om pentru mântuirea noastră.

Ţăranul, când a văzut că tânăra nu era în camera ei, a luat o vargă şi a alergat să o bată, aşa cum făcea de obi­cei. Dar pe când se afla încă departe de grajd, a văzut o lumină mare neobişnuită. S‑a înfricoşat, căci credea că graj­dul luase foc. Când s‑a apropiat, s‑a aflat în faţa unei privelişti minunate, pe care nu era vrednic să o vadă. Împărăteasa Cerurilor, împreună cu o mulţime de Sfinţi Îngeri, stătea lângă Eufimia şi o mângâia spunându‑i:

– Suferă cu bărbăţie, iubita mea fiică, deoarece prin această mâhnire vremelnică pe care o rabzi pentru dragos­tea Fiului meu, te vei învrednici în Împărăţia Sa de slavă şi de cunună neveştejită. Iar dovada şi arvuna marii îndrăz­neli pe care o ai la Mirele tău cel ceresc este vindecarea ta.

Şi îndată Eufimia a fost vindecată de Maica Domnului, căpătând frumuseţea cea dintâi.

După ce ţăranul a văzut acea minunată şi neaşteptată privelişte, a alergat înfricoşat şi a chemat toată familia sa. Atunci au văzut‑o cu toţii pe Maica Domnului împreună cu Cetele cereşti, iar pe Eufimia vindecată, cu nas şi cu buze. Îndată au căzut la pământ, neputând să sufere dumneze­iasca lumină.

Când s‑au ridicat de la pământ, au văzut‑o numai pe Eufimia rugându‑se şi strălucind de o lumină cerească. Atunci ţăranul l‑a înştiinţat pe tatăl Eufimiei. Acesta a venit în grabă şi când a văzut‑o pe fiica lui vindecată, s‑a mirat mult de acea minune. A cerut iertare de la Dumnezeu şi de la fiica lui, iar în locul acelui grajd a zidit o frumoasă bise­rică şi chilii, unde a rămas Eufimia, nevoindu‑se pentru Mirele ei cel Ceresc. După aceea s‑au adunat acolo şi alte tinere să lucreze în pace poruncile Domnului.

Extras din Patericul Maicii Domnului– Arhim. Teofilact Marinakis, Editura Evanghelismos