– Părinte, cum se face că sunt stăpânit de patimi?
– Omul, dacă dă drepturi ispititorului, este stăpânit de patimi. Ceea ce vrea Dumnezeu, lucru care este şi spre folosul tău, este să arunci în mutra diavolului toate patimile. Adică să întorci împotriva lui mânia, invidia etc. Sau mai bine ar fi să‑ţi vinzi patimile lui aghiuţă şi cu banii pe care îi iei de la el să‑ţi cumperi pietre, ca să le arunci în el şi să nu se mai apropie de tine. De obicei noi, oamenii, fie din neatenţie, fie cu gândurile de mândrie, dăm prilejuri diavolului să ne facă rău. Chiar şi un gând sau un cuvânt îl poate exploata aghiuţă. Îmi aduc aminte de o familie, care trăia în multă armonie. Odată, bărbatul a început să spună femeii: „O să mă despart de tine”. Dar şi femeia spunea la fel bărbatului ei. Spuneau aceasta în glumă, dar ispititorul a exploatat cuvintele lor şi a creat o mică neînţelegere între ei, pentru care erau gata să se despartă. Nu se gândeau nici măcar la copiii lor. Din fericire, au aflat un duhovnic care le‑a spus: „Pentru prostia asta să vă despărţiţi?”. Şi astfel şi‑au venit în sine.
Dacă un om se abate de la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, îl vor lupta după aceea patimile. Şi dacă lasă cineva să‑l războiască patimile, nu mai e nevoie de diavol ca să‑l războiască. Chiar şi diavolii au „specializare”. Îl ciocănesc pe om, tac‑tac, ca să‑i afle suferinţa, neputinţa, şi astfel să‑l războiască. Este nevoie de atenţie! Să închidem uşile şi ferestrele, adică simţurile, să nu lăsăm ispititorului fisuri prin care să poată intra. Căci acestea sunt punctele slabe. Dacă laşi chiar şi o crăpătură deschisă, poate să intre şi să‑ţi facă pagube. Diavolul intră în om, atunci când există noroi în inima lui. El nu se apropie de făptura cea curată a lui Dumnezeu. Dacă se va curăţi inima de noroi, vrăjmaşul va fugi şi va veni iarăşi Hristos. Şi precum mistreţul guiţă şi pleacă atunci când nu află noroi, tot astfel şi diavolul nu se apropie de inima care nu are mocirlă. Căci ce treabă are el în inima curată şi smerită? Dacă vedem, aşadar, casa noastră, inima noastră, că este veche şi vrăjmaşul locuieşte în ea, trebuie îndată s‑o dărâmăm, ca astfel să plece din ea şi chiriaşul nostru cel rău, adică aghiuţă. Pentru că atunci când păcatul se învecheşte în om, este firesc ca diavolul să dobândească mai multe drepturi.
– Părinte, atunci când un om a dat drepturi ispititorului, adică a trăit cu nepăsare, şi vrea să pună rânduială într‑ale sale şi să înceapă să trăiască cu atenţie, este războit de aghiuţă?
– Atunci când unul ca acesta se întoarce, primeşte putere de la Dumnezeu, luminare şi mângâiere dumnezeiască spre a pune început bun. Dar de îndată ce începe nevoinţa, vrăjmaşul îi războieşte cu putere. Atunci este nevoie de puţină stăruinţă. Altfel cum se vor dezrădăcina patimile? Cum se va face dezbrăcarea de omul cel vechi? Cum va pleca mândria? În felul acesta omul îşi dă seama că singur nu poate face nimic şi cere cu smerenie mila lui Dumnezeu, după care vine smerenia. La fel se întâmplă şi atunci când cineva vrea să taie un obicei rău, de pildă ţigara, drogurile. La început simte o bucurie şi le aruncă. Apoi vede pe ceilalţi cum fumează şi are război puternic. Dacă îl biruieşte atunci, întoarce spatele vrăjmaşului fără greutate. Trebuie să ne nevoim puţin. Aghiuţă îşi face treaba lui. Noi să nu ne facem treaba noastră?
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
