a) Mucenicia celor treisprezece cuvioşi de la Mănăstirea Kantaras – Cipru
Kantaras este pe vârful muntelui Pentadaktilo din Cipru, în regiunea care astăzi se află sub ocupaţie turcească. La această mănăstire au venit doi monahi, Ioan şi Konon, în 1228, ca să trăiască viaţă ascetică. Nu după mult timp, pentru că vestea sfinţeniei vieţii lor s-a răspândit în regiune, au intrat sub ascultarea lor şi alţi monahi.
Insula era cotropită la vremea aceea de franci. Arhiepiscopul catolic al francilor l-a alungat pe arhiepiscopul ortodox grec şi a preluat el conducerea Bisericii locale. Auzind de faima Mănăstirii Kantaras, şi-a trimis doi reprezentanţi care să analizeze viaţa şi credinţa monahilor. Virtuoşii părinţi i-au întâmpinat cu politeţe şi au discutat cu ei. Papistaşii i-au întrebat de ce nu folosesc azimă la Sfânta Împărtăşanie, iar aceştia le-au răspuns că aceasta este tradiţia Bisericii lui Hristos, încă de la început.
În cele din urmă, i-au dus pe toţi în Lefcosia, în faţa arhiepiscopului papistaş, spre a fi judecaţi pentru această „blasfemie”. Şi acolo părinţii, fără ezitare, au explicat această tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Fără să ezite, papistaşul i-a condamnat la moarte şi le-a cerut soldaţilor săi ca, înainte de execuţie, să îi chinuiască în diferite moduri. Au fost ţinuţi timp de trei ani prizonieri, perioadă în care au fost bătuţi şi chinuiţi în chipuri greu de imaginat. La sfârşit au fost ucişi cu pietre sau legaţi şi târâţi cu caii printre stânci. Mai apoi i-au ars pe ruguri. Aşa au primit aceşti 13 martiri cununa jertfei lor pentru credinţă şi slava sfinţilor lui Dumnezeu, fiind pomeniţi la data de 19 mai, ziua săvârşirii lor, din anul 1231.
b) Minunea Sfintei Lumini de la Ierusalim o primeşte doar Patriarhul Ortodox
În după-amiaza Sâmbetei Mari, în fiecare an, la biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim are loc una dintre cele mai mari şi uimitoare minuni din Ortodoxie. Patriarhul Ierusalimului, îmbrăcat doar într-un stihar alb, purtând două legături de lumânări în mâini, de câte 33 de bucăţi, intră singur în lăcaşul Sfântului Mormânt al Domnului. Ceilalţi clerici, din partea bisericilor de pretutindeni, rămân afară, purtând şi ei în mâini buchete de lumânări. Patriarhul îngenunchează în faţa Mormântului şi rosteşte o rugăciune. După aceea, cu nişte legături de bumbac alb curat şterge placa de deasupra Mormântului. La un moment dat, în chip minunat, bumbacul se aprinde. Minunea constă şi în aceea că, timp de aproape jumătate de oră, flacăra aprinsă nu frige, nu degajă căldură şi, de aceea, poate fi atinsă fără a genera arsuri.
De la această flacără, Patriarhul aprinde cele două mănunchiuri de lumânări, iese afară şi împarte lumina credincioşilor entuziaşti, de diferite etnii şi chiar confesiuni, care aşteaptă cu nerăbdare acest moment culminant. După apariţia ei la Mormânt, Sfânta Lumină circulă prin toată Biserica Învierii sub forma unor limbi albăstrui de foc, aprinzând candelele altarului ortodox şi lumânările ţinute în mâini de mai mulţi creştini. Toţi închinătorii prezenţi sunt cuprinşi de sentimente de bucurie frenetică şi Îi dau slavă lui Hristos pentru trimiterea Sfintei Lumini, care este o dovadă vie, prezentă peste veacuri, a Învierii Lui, precum şi o confirmare a adevărului credinţei ortodoxe.
În vechime au încercat şi conducătorii altor „biserici” să o primească, dar nu s-au putut învrednici, deoarece Hristos nu recunoaşte decât Biserica pe care El Însuşi a întemeiat-o în lume, Biserica Ortodoxă, iar prin această minune confirmă autenticitatea ei faţă de celelalte.
La intrarea în Biserica Învierii există printre celelalte coloane una crăpată. Fisura are aproximativ doi metri şi este afumată. Existenţa ei se leagă de o minune petrecută în 1579. Armenii i-au mituit pe turcii care cuceriseră atunci Palestina, pentru a permite patriarhului lor să intre la Sfântul Mormânt, pentru a primi el Sfânta Lumină în locul celui ortodox, pe care l-au scos din biserică şi-au închis porţile. Patriarhul stătea întristat în pronaos, împreună cu credincioşii săi, şi se ruga. Patriarhul armean a îngenuncheat în faţa Sfântului Mormânt şi se ruga cu ardoare lui Hristos pentru a-i trimite Sfânta Lumină. În cele din urmă, minunea s-a întâmplat. Sfânta Lumină s-a arătat cu zgomot, dar nu din altar, ci din coloana lângă care stătea patriarhul ortodox şi căruia i-a aprins lumânările. Degeaba a mai aşteptat patriarhul armean, a cărui biserică ştim că a adoptat şi învăţături eretice, pentru că nu a primit nimic. Pe vremea aceea, patriarh al Ierusalimului era Sofronie al IV-lea. Când a văzut această minune, un musulman care privea dintr-un minaret din vecinătate a rămas mut de uimire. Era un hoge pe nume Tunom. A coborât în grabă şi a intrat în biserică, mărturisind că Ortodoxia este credinţa cea adevărată. L-au prins îndată cei de o religie cu el, turcii, şi l-au ucis pe loc, pentru a nu-i mai „sminti” şi pe alţii. Astfel, acest musulman, Sfântul Mucenic Tunom, s-a botezat prin însuşi sângele său şi a primit într-o clipă cununa muceniciei, iar acum trăieşte viaţa cea veşnică în rai.
Cunoaştem, de asemenea, mai multe cazuri recente de evrei convertiţi la ortodoxie după ce au participat la minunea venirii Sfintei Lumini. Ei le spuneau compatrioţilor lor: „Ce aşteptaţi, să vină Mesia? Mesia a venit…!”.
c) O catolică se botează în credinţa ortodoxă
În Germania trăiesc, de foarte multă vreme, mii de emigranţi ortodocşi din Grecia. S-a întâmplat adeseori ca mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, să-şi găsească acolo partenerul de viaţă, soţul sau soţia, care de obicei aparţin unei alte confesiuni creştine.
Domnul Gheorghe Z. trăia ca emigrant de mulţi ani în Germania. Acolo s-a căsătorit cu o doamnă care se născuse catolică. Au făcut cununia la Biserica Ortodoxă, dar femeia nu a dorit să treacă în religia soţului ei, cu toate că mai târziu copiii lor au fost botezaţi tot după credinţa tatălui. În 1985, au hotărât să se întoarcă în Grecia şi au mers pentru perioada de vară în oraşul Loutraki din Corint. Pe un munte, în apropiere, lângă peştera cuviosului Patapie, se află o mănăstire de maici, unde se păstrează şi moaştele acestui sfânt. Potrivit izvoarelor istorice, se pare că sfântul fie a trăit şi s-a nevoit în această peşteră, fie a fost adus de ucenicii săi de la Constantinopol şi îngropat aici.
Într-o zi, cei doi soţi s-au hotărât să meargă să viziteze mănăstirea şi să se închine la moaştele sfântului. S-au aşezat la coada formată din ceilalţi credincioşi, care veniseră să se închine şi au aşteptat să le vină rândul. Mai întâi s-a închinat bărbatul. Când i-a venit rândul soţiei, aceasta deodată a leşinat, fiind prinsă la timp de cei care erau în spatele ei şi scoasă afară pe braţe. Când şi-a revenit, soţul a întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce i-a venit rău…? Atunci ea l-a întrebat: „Bine, dar voi n-aţi văzut şi n-aţi auzit nimic? Sfântul mi s-a arătat, m-a împins şi mi-a spus: «De ce te apropii de mine tu, o eretică…?»”
Din acea clipă, după ce s-au întors acasă, femeia a cerut să participe la lecţii de catehizare în credinţa ortodoxă şi apoi s-a botezat. În semn de mulţumire către sfântul care a adus-o la adevărata credinţă, femeia a scris o scrisoare către stareţa mănăstirii. Printre alte cuvinte de mulţumire, a scris şi următoarele rânduri: „Înainte de a mă boteza, credeam şi citeam despre Hristos, dar, după botez, trăiesc întru Hristos!” Orice comentariu faţă de această mărturisire este de prisos!
d) În Biserica Ortodoxă, aghiasma rămâne nestricată
În afară de cele şapte Taine cunoscute din Biserica noastră Ortodoxă, pe care le-a instituit Hristos pe parcursul vieţii Sale pe pământ, Biserica, de-a lungul veacurilor, a rânduit şi alte sfinte slujbe, prin intermediul cărora se dăruieşte credincioşilor harul Sfântului Duh. O astfel de slujbă este aceea a Aghiasmei Mici sau a Sfeştaniei, care provine din slujba Aghiasmei Mari. De fapt este vorba de aceeaşi slujbă, într-o variantă mai restrânsă.
Prin citirea unor rugăciuni speciale, după afundarea Sfintei Cruci în apă, aceasta se sfinţeşte. Adică devine nestricată, nu se mai alterează, indiferent de câţi ani trec. Dacă cineva doreşte să se încredinţeze de această minune, poate să pună într-un loc ferit din casă o sticlă sigilată de apă normală şi o sticlă sigilată de aghiasmă. După mai mult timp, vor observa că cea cu apă normală se strică şi este urât mirositoare, iar aghiasma rămâne neschimbată.
Atunci când se hotărăsc să construiască o casă nouă, mulţi dintre creştini obişnuiesc să îngroape într-un colţ al temeliei casei sau într-un zid o sticlă cu aghiasmă. Aceasta rămâne neschimbată odată cu trecerea anilor. Un astfel de eveniment a avut loc în satul Panourghias din regiunea Fochida. La 25 de ani după ce o zidise, un sătean şi-a renovat casa. A fost nevoie să spargă un zid pentru a face o fereastră nouă. În acel zid fusese pusă sticla de aghiasmă de la ridicarea casei, pe care săteanul a găsit-o intactă. Când a scos dopul a constatat că apa era cristalină, bună de băut, fără niciun semn de alterare, ca şi cum ar fi fost abia pusă, de la cel mai curat izvor. Dacă ar fi fost apa obişnuită, cred că n-ar fi rezistat nici 25 de zile, darămite 25 de ani!
Au şi catolicii în bisericile lor aghiasmă, dar cum se păstrează, de vreme ce nu mai au Duhul Sfânt? Pun în ea sare. Acest lucru este scris şi în catehismele lor oficiale!
Anafura se oferă credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii în locul Sfintei Împărtăşanii. Ea provine din prescurile care sunt dăruite la Sfântul Altar pentru pregătirea Sfintelor Daruri. Pe aceste prescuri se poate observa inscripţia Iisus Hristos biruieşte! şi se folosesc în cadrul rânduielii proscomidiei. Ele se taie în bucăţele mărunte, pe care preotul le sfinţeşte prin atingerea de Sfintele Daruri şi printr-o scurtă rugăciune de binecuvântare, în momentul în care la strană se cântă Axionul Maicii Domnului. Credincioşii nu sunt pregătiţi să se împărtăşească în fiecare duminică şi de aceea li se oferă anafura sfinţită, care însă nu are aceeaşi valoare sfinţitoare cu Sfânta Împărtăşanie.
Cu toate acestea, s-a observat că uneori, datorită binecuvântării primite, aceste bucăţele de anafură, chiar dacă se usucă foarte tare, totuşi nu mucegăiesc, aşa cum se întâmplă cu pâinea normală!
e) Ouăle de Paşti
În Biserica Ortodoxă există obiceiul binecuvântării tuturor roadelor pământului, în special după perioadele mari de post şi la sărbătorile mari. În Molitfelnic sunt rânduite diferite rugăciuni în acest scop, cum ar fi binecuvântarea strugurilor la 6 august, ouăle şi pasca de Sfintele Paşti ş.a.
Când preotul binecuvântează pasca şi ouăle, spune următoarele cuvinte: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Ziditorule şi Făcătorule a toate, binecuvântează brânza şi ouăle acestea, şi pe noi ne păzeşte întru bunătatea Ta, ca, gustând dintr-însele, să ne umplem de harurile Tale cele date nouă cu prisosinţă şi de bunătatea Ta cea negrăită”.
Ceea ce este uimitor e faptul că uneori aceste ouă, pe care episcopul sau preotul le binecuvântează în noaptea de Paşti, rămân nealterate o mare perioadă de timp, în unele cazuri chiar până în anul următor, aşa cum am constatat noi aici la mănăstire. În timp ce ouăle fierte obişnuite nu rezistă, în afara frigiderului, nici măcar zece zile.
f) Creşterea aluatului în ziua Înălţării Sfintei Cruci
Există o tradiţie veche, de a se pune sub iconostasul pe care preotul va scoate Sfânta Cruce în Ziua Înălţării, la 14 septembrie, un vas cu aluat fără drojdie, pentru pregătirea prescurilor.
La mănăstirea noastră, eclesiarhul pregăteşte acest aluat şi-l pune sub măsuţa rotundă, pe care preotul aduce Sfânta Cruce, împodobită cu ramuri de busuioc, aşezată pe un disc. După slujbă, se poate observa cum aluatul creşte foarte mult, fiind gata pentru prepararea prescurilor sau a pâinii.
În alte părţi ale Greciei, femeile păstrează din ramurile de busuioc ce au împodobit Sfânta Cruce şi pun mici bucăţele din acestea în aluatul pe care îl pregătesc pentru prescuri, ca să crească. Chiar dacă crenguţele se usucă, ele continuă acest obicei pe tot parcursul anului. În acelaşi timp cântă troparul: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta…!” Ceea ce este minunat e faptul că aluatul creşte de la sine, fără să se adauge drojdie!
g) Minunea Sfântului Serafim Domvoitul din Voiotia
În oraşul Kymi, din Evvia, se organizează în fiecare an o mare procesiune religioasă a locuitorilor, prin care aduc mulţumire lui Dumnezeu şi Cuviosului Serafim. În urmă cu 50 de ani, printr-o procesiune cu moaştele acestui sfânt, întreaga regiune a fost salvată de invazia lăcustelor. Toate recoltele erau gata de a fi compromise. Creştinii au purtat moaştele în procesiune şi le-au adus apoi la biserica Sfântului Profet Ilie. Acolo au făcut slujbe de priveghere de toată noaptea, Sfânta Liturghie şi, din nou, procesiune prin toate ogoarele. Atunci s-a întâmplat un lucru pe care nimeni nu a putut să-l explice. Toate lăcustele s-au strâns într-un singur loc, s-au ridicat în aer, asemenea unui nor şi s-au îndreptat spre mare. Odată ajunse acolo, s-au scufundat toate şi s-au înecat. De atunci a rămas consacrată această procesiune anuală, la care participă toţi locuitorii oraşului.
h) Trunchiul pinului din satul Profetul Ilie (Patra) are în interiorul lui semnul Sfintei Cruci
În urmă cu aproape 50 de ani trăia în Patra, în Peloponez, un părinte duhovnicesc pe nume Ghervasie Paraschevopoulos. A plantat el însuşi în curtea bisericii închinată Profetului Ilie un pin. Când copacul a crescut destul de mare, a observat cu uimire că avea pe tot trunchiul numeroase semne identice ale sfintei cruci, care se întindeau şi pe crengi. În cele din urmă, consiliul parohial a hotărât să-l taie şi să fie împărţite bucăţi din el, spre binecuvântare, către toţi locuitorii parohiei.
i) Rugul aprins de pe muntele Sinai se găseşte întipărit pe toate pietrele de acolo
Aşa cum ne relatează Sfânta Scriptură, Dumnezeu i S-a arătat de mai multe ori lui Moise, conducătorul religios al poporului evreu. Prima dată i S-a arătat sub forma unei flăcări minunate care ardea deasupra unui rug, a unui arbust care, deşi ardea, nu se mistuia, nu se termina! Astăzi observăm un alt fenomen minunat care stă mărturie a acelei arătări. Practic, în toate stâncile, în toate pietrele acestui munte, se poate vedea reprezentat rugul acela, adânc întipărit în fibra pietrei. Şi dacă spargi piatra, la interior rugul este reprezentat, ca o miniatură. Când beduinii întâlnesc turişti care merg spre muntele Sinai, se grăbesc să le vândă ca suveniruri astfel de pietre. Este un fenomen care nu se mai întâlneşte nicăieri în lume, care mărturiseşte despre întâlnirea aceea de acum peste 3000 de ani!
Trebuie să mai amintim şi faptul minunat că, în spatele altarului bisericii mănăstirii, se poate vedea rugul acela viu şi crescând, în vreme ce aceeaşi specie de plantă nu se mai întâlneşte nicăieri în deşertul Sinai, deşi există tot felul de arbuşti şi plante asemănătoare.
j) Peştele somn din râul Iordan
În râul Iordan, unde a fost botezat Domnul Hristos, există o specie de somn care creşte foarte mare, răpitor şi lacom. Are gura înzestrată cu mulţi dinţi mărunţi, dar tăioşi, corpul alungit şi foarte moale la atingere. Aripioarele lui sunt mici şi nu au ţepi. Şi în lacul Kastoria întâlnim somni care depăşesc un metru lungime şi ajung până la 40 de kilograme. Sunt peşti lacomi. Mănâncă tot ce găsesc – peşti, viermi, râme etc. Preferinţa lor sunt râmele şi viermii de apă.
Somnul se mai întâlneşte în foarte multe lacuri şi râuri din lume, dar specia din Iordan este caracterizată de ceva supranatural. La cap, care este ceva mai mare de-o palmă, dacă dăm la o parte carnea până la os, întâlnim un lucru extraordinar. În mijlocul osului, se poate distinge foarte clar imprimat un desen ce reprezintă trupul unui om. De-a dreapta şi de-a stânga se disting aripi de îngeri, iar deasupra lui, un porumbel zburând cu aripile deschise. Din dreptul porumbelului izvorăsc raze ce coboară asupra omului.
Prin urmare, este reprezentată scena botezului Domnului, aşa cum ne-o înfăţişează şi iconografia bisericească. Acest lucru minunat este întâlnit numai la somnul din Iordan şi din lacul Ghenizaret (care-şi primeşte apa tot din Iordan). În nicio parte a lumii nu mai trăieşte această specie. Pescarii de aici, atunci când prind un astfel de somn, îl eliberează din nou în apă şi nu-l mănâncă, deoarece, aşa cum spun ei, Îl simbolizează pe Hristos.
k) Mergeţi la ortodocşi…!
În vara lui 2006 mă aflam pentru şase luni la misiunea apostolică din Kolwezi – Congo, din ascultarea încredinţată de părintele meu duhovnicesc, Gheorghe, stareţul mănăstirii noastre. Pe la mijlocul lui iulie a venit la noi o femeie cu cei doi copii ai ei, care, din păcate, erau demonizaţi. Împreună cu ceilalţi preoţi din partea locului, am încercat să aflăm câte ceva despre viaţa şi suferinţa ei.
Am aflat că trăia în oraşul Boukavou, în estul statului Congo. Era de religie musulmană. Într-o zi, copiii ei s-au îmbolnăvit, iar ea i-a dus la vraciul satului, ca să-i vindece. În urma descântecelor făcute de acesta, copiii nu doar că nu s-au vindecat, dar au ajuns şi demonizaţi. Îndurerată, femeia a apelat apoi la ajutorul hogelui, responsabilul geamiei. Acela a încercat şi el să alunge demonii, cu ritualurile lor specifice, dar n-a reuşit nimic, ba parcă era şi mai rău. Atunci, disperată, mama a alergat la biserica cea mare catolică, ce se afla în centrul oraşului. I-a găsit pe preoţi şi i-a rugat să citească din rugăciunile lor, pentru salvarea copiilor ei. Atunci, aşa cum ea însăşi mărturiseşte, preoţii catolici i-au spus următoarele:
– Noi nu putem să scoatem demonii din oameni. Biserica noastră nu are această putere. Trebuie să mergeţi la Ortodocşi. Doar Biserica lor alungă demonii şi vindecă acest fel de boli.
– Şi unde se află Biserica lor?
– Vei lua trenul şi vei merge în nordul statului, în oraşul Kolwezi. Acolo este centrul lor.
Şi, într-adevăr, după multe osteneli, această mamă chinuită a ajuns în Kolwezi şi ne-a povestit toate acestea. Atunci, părinţii misiunii, luând binecuvântare de la superiorul lor, arhimandritul Meletie, şi-au început lucrarea duhovnicească. Au citit cu credinţă rugăciunile de exorcizare alcătuite de Sfinţii Părinţi Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, au postit şi au săvârşit şi Sfântul Maslu. După mai multe slujbe, copiii s-au vindecat şi au scăpat de furia şi chinurile demonilor.
Eu am plecat în august 2006 în Grecia şi nu mai ştiu ce-a mai făcut femeia aceea după vindecarea copiilor ei. A rămas acolo sau s-a întors în locurile natale, nu ştiu…
l) Un vizitator nocturn tulbură casa…
Părintele Pavel a fost hirotonit acum câţiva ani la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din oraşul Likasi, în sudul statului Congo, dar, în acelaşi timp, lucra şi ca funcţionar la birourile Căii Ferate. În timpul săptămânii mergea la birou, iar duminica şi la sărbătorile mari slujea în biserică. Peste doi ani va ieşi la pensie şi se va putea dedica exclusiv slujirii Bisericii lui Hristos. Acum câţiva ani a fost părtaş la următoarea întâmplare:
Superiorul său de la serviciu, pe nume Marcel, botezat catolic, era tulburat de un fenomen misterios, care se petrecea în casa lui. Locuia împreună cu sora lui Sefora, care era logodită. În multe seri, la miezul nopţii, în timp ce aceasta dormea, se deschidea uşa camerei ei şi o prezenţă misterioasă intra înăuntru. Cu o voce furioasă şi sălbatică îi striga: „Ridică-te şi pleacă din patul meu!” Fata se trezea deodată jos din pat, pe podea, în mijlocul camerei, fără să înţeleagă cine a dat-o jos şi cum a ajuns acolo. Acest lucru se repeta aproape în fiecare seară. Când a auzit cele relatate, părintele Pavel i-a spus şefului său că ar fi bine să apeleze, pentru această problemă, la unul dintre preoţii lor catolici. Acesta însă i-a răspuns că are îndoieli în privinţa ajutorului pe care i l-ar putea oferi un preot de la biserica lor şi a insistat să-l ajute chiar el, în calitate de preot ortodox şi de prieten.
Atunci, părintele Pavel i-a spus să vină împreună cu sora lui, următoarea duminică, la Biserica Sfântului Ioan. Şi, într-adevăr, au venit. După Sfânta Liturghie, părintele i-a citit fetei Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, alte rugăciuni de exorcizare şi a stropit-o cu aghiasmă. Apoi i-a spus să meargă fără nicio frică acasă şi să doarmă în patul ei, pentru că nimic nu o va mai tulbura. Şi, într-adevăr, copila a dormit din acea seară liniştită, fără să mai aibă nici cea mai mică ispită. Tăria rugăciunii părintelui Pavel şi puterea credinţei ortodoxe asupra forţelor întunericului au adus rezultatul dorit.
m) Idolul magic s-a lipit de mâna lui
Părintele Iosif din Lububasi ne-a istorisit un alt caz tragic şi grăitor, petrecut în Kinshasa, capitala statului Congo.
Pe vremea când trăia în acel oraş, unde de altfel s-a şi născut, s-a întâmplat ceva incredibil, la o biserică romano-catolică. Pe atunci, şi el şi toată familia lui erau catolici.
Paroh la acea biserică era un preot venit din Belgia, care-şi dorise să lucreze aici ca misionar. Reuşise, prin zelul său personal, să atragă mulţi africani la catolicism. Vizavi însă de biserică, locuia un vrăjitor. În fiecare zi, în special la orele la care în biserică se ţineau slujbe, vrăjitorul începea să bată din tobele lui, să strângă mulţimea de curioşi şi să-şi facă ritualurile lui magice. Punea mici idoli de lemn să danseze, pe oameni îi antrena să cânte cât mai zgomotos, deranjând astfel slujbele din biserică în mod intenţionat.
Preotul l-a rugat să înceteze cu aceste manifestări gălăgioase sau să le organizeze la o altă oră, dar acela nu l-a luat în seamă. Într-o după-amiază, scos din sărite de circul demonic făcut în faţa bisericii, preotul a venit în mijlocul lor, a înhăţat figurinele de lemn şi a încercat să le arunce pe jos. Dar, ce să vezi! Una dintre statuete i s-a lipit de palmă şi nu s-a mai dezlipit sub nicio formă. Degeaba trăgea săracul preot cu toată puterea de ea, nu reuşea nimic, parc-ar fi fost crescută din carne. Au trecut două zile şi obiectul magic nu se dezlipea de palma preotului. Disperarea sa ajunsese la extrem. S-a dus la mag, iar acela i-a spus: „Dacă mă laşi liniştit să-mi fac treaba mea, atunci nici idolii mei nu te vor mai deranja!” Atunci preotul i-a promis că va face orice, numai să-l elibereze de ruşinea ce l-a lovit. Atunci, magul a poruncit figurinei idoleşti să se dezlipească de palma papistaşului. După ce a scăpat din această încercare, catolicul a renunţat la experienţa lui misionară şi s-a întors cu primul avion în ţara sa!
Din această întâmplare pot să înţeleagă şi „prietenii” noştri ecumenişti că nu mai există harul Sfântului Duh în biserica papei, care nu mai este în stare să alunge demonii. Aşadar, nu mai există nici posibilitatea mântuirii pentru credincioşii lor!
n) Tu… să mă alungi de aici… măi, Capucinule?
Vrednicul de pomenire părintele Cosma, misionar timp de 11 ani în regiunea Katanga din sudul statului Congo, ne-a povestit un alt caz interesant, din care ne dăm seama că nu mai există dumnezeiescul har în biserica papală.
Un creştin catolic, afectat de magia neagră, a devenit demonizat. Se manifesta zgomotos, îşi rupea hainele de pe el şi pleca pe drumuri dezbrăcat complet. Într-o zi, părintele Cosma s-a întâlnit cu el pe drum, dar nu a reuşit să comunice nimic cu cel bolnav. În schimb, a vorbit cu părinţii lui şi le-a recomandat să încerce pe toate căile să-l vindece pe băiatul lor, să apeleze şi la biserică, pentru că reprezenta un pericol pentru cei din jur. Părinţii l-au dus într-o zi la biserica lor catolică şi l-au rugat pe preot să citească rugăciuni de exorcizare pentru fiul lor. Preotul a început să citească, dar demonul s-a înfuriat foarte tare, chinuindu-l pe bietul tânăr. La un moment dat, a încercat chiar să-l atace pe preot, după care i-a spus cu dispreţ, prin gura băiatului: „Tu… să mă alungi de aici, măi, capucinule?” Şi îndată demonul l-a părăsit pe băiat şi a intrat în preot! Îl numise în chip ironic capucin, deoarece ştia că aparţinea acestei tagme.
o) Alungaţi-l pe capucin. De ce l-aţi mai adus aici?
În revista religioasă Presa Ortodoxă de pe luna decembrie a anului 1966, citim următoarele: „Ziua de 20 octombrie, sărbătoarea Sfântului Gherasim de Kefalonia, s-a prăznuit cu deosebită strălucire şi au participat pelerini veniţi din toate colţurile Greciei.
Din păcate, liturghia arhierească, la care au participat cinci mitropoliţi, a fost tulburată de prezenţa impertinentă a unui cleric romano-catolic, aşezat aproape de moaştele sfântului, lângă cântăreţii de la strană. Acest lucru a generat tot felul de comentarii negative. Mulţi creştini evlavioşi au contestat zgomotos gestul mitropolitului filocatolic Apostol de Karpathos, care l-a luat de braţ pe indezirabilul reprezentant papal şi l-a aşezat în prima linie, între arhiereii ortodocşi. La sfârşitul slujbei, a avut loc o scenă la care puţini s-au aşteptat. În momentul în care treceau arhiereii, o femeie demonizată din mulţime a început să strige către ei: „De ce l-aţi adus pe capucinul ăsta aici…? Daţi-l afară! Daţi-l afară! Din cauza lui nu face sfântul nicio minune!” Şi, într-adevăr, anul acela nu avusese loc nicio minune.
p) Astăzi, la Sfântul Gherasim, a fost şi prietenul meu, italianul…
Demonizata despre care am amintit mai sus a fost dusă apoi la Biserica Sfântul Andrei, unde se păstrează piciorul celui dintâi Apostol al Domnului, pe care se poate observa încă semnul răstignirii. Acolo, demonul care o stăpânea a început să urle din ea şi să o agite zicând: „Astăzi, la Sfântul Gherasim, a fost şi prietenul meu, italianul…! De aceea nu a făcut minuni sfântul în acest an”.
În acelaşi timp, a fost adusă în biserică o altă femeie demonizată. Preotul a sfătuit-o să meargă şi în Patra, ca să se închine şi la capul Sfântului Andrei. Atunci demonul din ea a strigat: „Care cap? Capul acela este un idol! Acolo vă închinaţi la demoni! Aici este Sfântul Andrei!”
Atunci unul dintre creştinii prezenţi a zis: „Atunci să distrugem sfintele moaşte…!” Iar demonul i-a răspuns: „Nu, nu le distrugeţi! Ah, ce mă doare…! De ce spun acestea…! Mă chinuieşte mult Sfântul Andrei, de vorbeşte gura fără mine…! Nu e bine să spun asta…! Au, mă arde…!”
La această scenă au fost martori zeci de creştini şi preoţi.
q) Monahii ortodocşi văd în timpul rugăciunii lumina cea necreată
Prin harul Sfântului Duh, care lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe, orice creştin conştiincios – şi mai ales monahul – se poate curăţa progresiv de patimile sufleteşti şi trupeşti, urcând pe cea mai înaltă treaptă duhovnicească, aceea a vederii luminii celei necreate. Această stare este ultima treaptă a vieţii duhovniceşti întru Hristos, ceea ce înseamnă că ascetul a ajuns deja la măsura sfinţeniei şi s-a unit în chip tainic întru Duhul Sfânt cu întreaga Sfântă Treime şi se găseşte deja în slava raiului.
Această lumină este imaterială şi se identifică cu prezenţa lui Hristos, deoarece Acesta S-a descoperit pe Sine ca Lumină pe muntele Taborului, descoperindu-Şi Dumnezeirea faţă de cei trei apostoli. Ea nu se percepe, nu este controlată de voinţa ascetului şi nu se descoperă fiecăruia în acelaşi mod sau însoţită de aceleaşi semne ale revelaţiei. Ascetul nu o caută în mod special, nu face din ea un scop în sine, deoarece este în pericol de a fi înşelat de diavol şi de a accepta în sine duhul rătăcirii. Acesta este duhul diavolului, care poate să-l devieze pe om până în prăpastia iadului. Ascetul doar plânge pentru păcatele sale şi se smereşte continuu în faţa lui Dumnezeu. Şi, dacă este voia Domnului, va primi şi acest dar desăvârşit, atunci când Dumnezeu consideră că sufletul lui e pe deplin pregătit pentru acest har. În acea stare, Dumnezeu copleşeşte sufletul ascetului, iar acesta doar se supune cu smerenie. În timpul contemplării luminii dumnezeieşti, rugăciunea inimii practic încetează, deoarece ascetul se găseşte deja în stare de contemplare a lui Dumnezeu. Iar contemplarea lui Dumnezeu este egală cu contemplarea luminii celei necreate.
După cum se ştie, creştinii catolici şi, în special, monahii lor nu ştiu să se roage cu dulcea rugăciune a lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Ei se concentrează şi cugetă la evenimentele din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Apostolilor etc. Nu pot să plângă pentru păcatele lor, pentru că nu mai există înlăuntrul lor Duhul lui Dumnezeu, ci duhul înşelării.
Problema luminii celei necreate este foarte complexă în biserica papală, are multe consecinţe şi începe din vremea Sfântului Grigorie Palama. Acesta a scris mai multe lucrări apologetice referitoare la vederea luminii celei necreate, fiind el însuşi un isihast desăvârşit, care avea experienţa contemplării. El a răspuns cu aceste lucrări acuzaţiilor venite din partea unui monah catolic, pe nume Varlaam de Calabria, venit din Sicilia la Sfântul Munte. Străin de viaţa de rugăciune contemplativă a monahilor de aici, a început să ironizeze trăirea isihastă, pe care o considera o mişcare eretică în sânul monahismului athonit.
Sfântul Grigorie Palama a combătut în lucrările sale aceste acuzaţii, ieşind învingător în cadrul controverselor legate de isihasm, fapt ce a fost confirmat de Biserică, prin canonizarea sa la doar câţiva ani după moarte. Biserica papală a adoptat învăţăturile eretice ale lui Varlaam şi de aceea îl urăşte de moarte pe Sfântul Grigorie Palama, care le dă peste cap toate inovaţiile în materie de credinţă. Ei neagă învăţăturile lui şi nu-l recunosc drept sfânt. Pentru noi, însă, el este propovăduitor al harului şi exemplu, inspirat de Dumnezeu, pentru orice monah.
De atunci, aşadar, biserica papală a deviat şi pe această temă teologică majoră, prin reprezentantul ei, monahul Varlaam, şi a dogmatizat greşit, afirmând că harul este creat. Prin urmare, dacă este creat, nu-l mai poate îndumnezei pe om, care este şi el, la rândul lui, creatura lui Dumnezeu. De aceea, oricât se vor lupta aşa-zişii ecumenişti să realizeze unirea, nu vor reuşi. Ar trebui să ştie că aceasta nu ar putea fi decât lucrarea proniei dumnezeieşti. Nu se pot sprijini pe relaţiile externe sau pe declaraţiile politice, ci doar pe smerirea reprezentanţilor patriarhiei căzute a Romei, care s-ar întoarce la acceptarea, fără compromisuri, a învăţăturii Bisericii celei Una a lui Hristos, din primele zece secole creştine.
Sfinţii noştri sunt păstrători statornici ai tradiţiei monahale, din cadrul Bisericii noastre Ortodoxe. Prin asceza lor personală, s-au eliberat de patimile lumeşti şi s-au dovedit a fi vase alese ale harului şi mărturisitori ai sfintelor învăţături ale Duhului Sfânt.
Un exemplu grăitor îl reprezintă şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care a descris în poemele sale teologice experienţele ascetice şi contemplarea luminii celei necreate. Şi iată ce scrie în primul Cuvânt al poemelor sale despre dragoste: „Împărăţia lui Dumnezeu se câştigă prin luptă, se ia cu asalt. Iată care sunt armele ce te ajută: privegherea şi postul, pocăinţa fierbinte şi lacrimile, permanenta aducere aminte de moarte, rugăciunea neîncetată, răbdarea faţă de toate ispitele ce vin, tăcerea faţă de toţi, smerenia adâncă şi ascultarea desăvârşită, tăierea voii proprii. Acestea aduc liniştirea sufletului şi luminarea minţii tale…”. În Cuvântul 37 descrie trăirile sale duhovniceşti, generate de vizitele repetate ale dumnezeieştii lumini: „Totul este doar lumină şi bucurie, blândeţe şi pace. Milă nemărginită şi adânc de iertare. Cele nevăzute se văd, cele nedespărţite se despart. Lumina cea neapropiată, de neatins, îmi luminează mintea. Văd cele ce nu pot fi definite. Toate, înţelegându-le, nu le pot exprima, contemplu cele ce se succed cu repeziciune, care vin şi se pleacă, unificând întreaga existenţă….Timpul parcă îşi pierde consistenţa sau devine veşnicie.”
Şi acum, ca să-i încredinţăm şi pe cei care încă se mai îndoiesc că acelaşi har luminos continuă să existe şi în secolul XX, vom prezenta în continuare un fragment din scrisoarea monahului Chiril Aghioritul, purtătorul de Dumnezeu, pe care a trimis-o unei familii evlavioase din Atena, prin anii ‘60. În fragmentul referitor la „luminarea primită prin dumnezeiasca lumină necreată”, iată ce relatează: „Când omul ajunge la curăţirea inimii, atunci urmează şi desăvârşirea rugăciunii, adică a rugăciunii minţii şi a inimii, care, zi după zi, curăţă inima şi o pregăteşte pentru primirea luminii şi strălucirii dumnezeieşti. În funcţie de gradul de purificare, urmează şi arătarea luminii, care are loc doar în timpul rugăciunii minţii. Când omul stă pe scăunelul lui şi se roagă în linişte, fără nicio grijă exterioară, este înconjurat de lumina cea cerească. Atunci i se deschid ochii sufleteşti şi vede toate lucrurile în lumină, aşa cum i le descoperă Dumnezeu…” (din cartea Monahismul isihast, Editura Stupul Ortodox, 2009).
Un alt exemplu contemporan de monah purtător de Dumnezeu este cel al ascetului Paisie Aghioritul. S-a născut în Farasa – Capadocia, în 1924, iar după 40 de zile părinţii săi au trebuit să se refugieze în Grecia. De mic copil a îndrăgit viaţa monahală şi de aceea a ajuns la Sfântul Munte. Aici, cei mai mulţi ani i-a petrecut ca eremit la Kapsala, lângă Karyes, la chilia Panagouda. În legătură cu lumina cea necreată, care a inundat chilia sa, a povestit următoarele: „Odată, în timp ce spuneam rugăciunea minţii, noaptea, m-am simţit pătruns de o mare bucurie. Am continuat să spun rugăciunea şi, deodată, chilia mea s-a umplut de lumină. Era o lumină albă, cu o uşoară tentă albăstruie. Inima mea bătea cu dulceaţă. Am continuat să mă rog aşa până la răsăritul soarelui. Lumina era aşa de puternică! Mai puternică decât lumina soarelui. Acesta îşi pierdea strălucirea în faţa ei. Vedeam soarele, iar lumina lui mi se părea palidă, aşa cum este lumina lunii, atunci când este lună plină. Am văzut acea lumină pentru mult timp. Apoi, după ce s-a retras, am simţit harul slăbind şi nu-mi mai puteam găsi consolare sau bucurie în nimic. Simţeam că am căzut dintr-o stare superioară într-una mult mai jos. Mă vedeam pe mine însumi ca pe un animal oarecare. Mă duceam să mănânc, să beau apă, să-mi împlinesc ascultarea, dar mă simţeam ca o simplă vieţuitoare. Acest sentiment îl uitasem aproape complet, dar mi l-am adus aminte alaltăieri, când am discutat cu un avocat evlavios, care practica şi el rugăciunea minţii, deoarece trăise aceeaşi experienţă…” (Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, scrisă de ieromonahul Isaac, Sfântul Munte, 2004, pp. 199-200).
r) Sfântul Spiridon a respins construirea unui altar catolic în biserica sa din insula Kerkyra
Sfântul Spiridon, pe care-l prăznuim în Biserică la 12 decembrie în fiecare an, s-a născut în Cipru în secolul al IV-lea. Pentru credinţa sa puternică, simplitatea şi sfinţenia vieţii, a fost învrednicit de Dumnezeu să devină, din păstor de oi, păstor de oameni în oraşul Trimitunda. După o viaţă uimitoare, presărată cu nenumărate minuni, a trecut la Domnul în anul 348, la vârsta de 78 de ani. Descoperirea sfintelor sale moaşte întregi şi nestricate i-a determinat pe împăraţii bizantini să le aducă la Constantinopol. După căderea cetăţii sfinte în mâinile turcilor, preotul Gheorghe Kaloheretis a luat sfintele moaşte, împreună cu cele ale sfintei împărătese Teodora, soţia împăratului iconomah Teofil (842), şi le-a dus în Kerkyra. Călătoria lui, într-o perioadă tulburată de război, nu a fost deloc uşoară. Ce a făcut acest preot evlavios? A înfăşurat sfintele moaşte în pânză de sac, iar la capete a umplut cu paie. Apoi le-a legat de-o parte şi de alta a unui măgăruş cu care călătorea. Când era întrebat de oamenii simpli sau de gărzile turceşti ce transportă acolo, el le spunea că vine din Constantinopol, refugiat, şi că are paie pentru hrana măgăruşului pe drum.
Odată ajunse la destinaţie, sfintele moaşte au făcut multe minuni, salvându-i pe locuitorii insulei de diferite invazii, epidemii sau alte catastrofe. În anul 1594 au fost aşezate definitiv în biserica unde se pot vedea şi astăzi. Această biserică fusese construită şi sfinţită în anul 1589.
O mare minune a săvârşit sfântul în 1716, când a salvat insula de invazia turcilor. Locuitorii insulei obişnuiesc, până în zilele noastre, să sărbătorească la 11 august acest eveniment.
Doi ani mai târziu, insula a fost ocupată de veneţieni. Conducătorul flotei lor, Andreas Pizzani, a dorit să construiască în biserica centrală a oraşului, acolo unde se găseau şi moaştele sfântului, un altar catolic, unde să poată săvârşi liturghia (missa) preoţii care îl însoţeau.
Dar cum ar fi putut vreodată turnul de veghe al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, să permită ca în biserica lui să se săvârşească o slujbă a preoţilor de altă credinţă, a celor care folosesc, în misa lor, azima?
El s-a arătat în vis amiralului şi l-a avertizat să renunţe la o astfel de iniţiativă, dar acela nu s-a lăsat convins, deoarece, la sfatul teologului care-l însoţea, urmărea să-i latinizeze pe toţi locuitorii insulei. Văzând această îndărătnicie, într-o noapte, Sfântul Spiridon a aruncat o făclie în depozitul de praf de puşcă aflat în apropierea comandamentului latinilor. Ceea ce a urmat a fost înspăimântător. S-au dărâmat toate clădirile din jur, locuite de soldaţii latini, iar cei mai mulţi au murit – peste 900 de persoane. O cruntă pedeapsă a primit şi amiralul lor, care şi-a găsit sfârşitul strangulat între două bârne grele, care i-au căzut pe gât. În acelaşi timp, teologul latin a fost găsit strivit sub dărâmături.
Paznicul depozitului de praf de puşcă a supravieţuit şi a mărturisit că, în acea noapte, l-a văzut pe Sfântul Spiridon intrând cu o făclie în mână şi aprinzând butoaiele cu ea. A îndreptat arma spre el şi l-a somat să se oprească şi să spună cine este. În loc de răspuns, sfântul l-a apucat de mână şi, în chip minunat, l-a purtat în afara taberei latinilor, lăsându-l în picioare, singur, cu arma în mână, lângă biserica sa din centrul oraşului.
În aceeaşi noapte în care s-a petrecut catastrofa, prin intervenţia sfântului, un catolic care privea de la balconul casei sale a mărturisit că a văzut trei flăcări ţâşnind din clopotniţa bisericii sfântului şi îndreptându-se spre depozitul de muniţie. Imediat după aceea, depozitul a explodat.
Tot atunci s-a petrecut un lucru terifiant şi în casa amiralului din Veneţia. Un fulger a carbonizat tabloul care-l reprezenta şi care era atârnat în salonul central, fără să rănească pe nimeni din familie. Toate acestea au avut loc în noaptea de 12 noiembrie 1718.
Cum, aşadar, după toate aceste pedepse, nu-şi dau seama că inovaţiile papale sunt urâciune în faţa lui Dumnezeu? Fie ca Duhul Sfânt să-i lumineze şi să-i întoarcă la adevărul pe care l-au părăsit.
s) Anafura din Biserica Ortodoxă devine frumos mirositoare – Sfântul mucenic Ahmed
În fiecare an, la 3 mai, Biserica îl prăznuieşte pe sfântul nou mucenic Ahmed, care a fost mucenicit la Constantinopol în 1682. S-a născut în acest oraş şi era turc, musulman. Se ocupa cu contabilitatea şi, înainte de a fi botezat, îl chema Pat Siourounis. Nu avea soţie, în schimb, conform cu legile musulmane din acea vreme, avea două sclave creştin ortodoxe, aduse din Rusia, una tânără şi alta mai în vârstă. Cea din urmă se ducea adeseori la biserică, iar la întoarcere îi aducea celei tinere anafură.
După ce o mânca, dacă era în preajma lui Ahmed, acesta simţea o mireasmă foarte plăcută ce ieşea din gura sclavei lui. A întrebat-o ce a mâncat de-i miroase aşa de frumos gura, iar aceea i-a răspuns că n-a mâncat nimic altceva decât un pic de pâine sfinţită adusă de la biserică.
Stăpânul a rămas uimit şi, atins de harul divin, a devenit curios să vadă cum primesc creştinii această pâine în biserica lor şi ce fel de slujbe ţin acolo. Într-o zi, aşadar, s-a îmbrăcat în haine creştine şi s-a dus la biserica patriarhală să urmărească Sfânta Liturghie. Stăpânul Hristos, cunoscând adâncul inimii lui, i-a descoperit şi alte taine.
În timp ce preotul păşea spre Sfântul Altar, după ieşirea cu Cinstitele Daruri, era învăluit de o lumină dumnezeiască şi părea că nu mai atinge podeaua cu picioarele. Apoi a observat că, atunci când patriarhul binecuvânta mulţimea, din degetele sale ieşeau raze luminoase care străluceau peste capetele credincioşilor. A observat însă că aceste raze nu atingeau şi capul lui şi s-a întrebat de ce. A mai intrat în biserică încă de trei ori după aceea şi de fiecare dată vedea aceste semne minunate.
A fost pătruns de adevărul credinţei ortodoxe şi a chemat un preot ca să-l boteze. Acesta, cu acordul patriarhului, l-a botezat în taină, iar de atunci Ahmed a trăit ca şi creştin în ascuns, de frica mâniei compatrioţilor săi.
La una dintre petrecerile lor, unde erau prezente tot felul de personalităţi, a fost invitat şi Ahmed. Au început o discuţie despre care ar putea fi cel mai mare şi mai frumos bun al lumii. Atunci Ahmed a simţit că a venit timpul să urmeze cuvintelor Mântuitorului, Care spune: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33). A stat drept în mijlocul lor şi le-a zis: „Credinţa creştinilor ortodocşi este cel mai mare bun al lui Dumnezeu în lume!” Apoi a mărturisit înaintea tuturor că s-a botezat ortodox şi că s-a lepădat de rătăcirea musulmană şi de falsul profet Mahomed. Îndată a fost arestat şi dus spre a fi judecat după legea lor. Fără prea multe discuţii, a fost condamnat la moarte prin decapitare. L-au dus la locul numit Keaphane Baze şi acolo Ahmed a primit cununa mucenicească şi a intrat în slava veşnică, împreună cu ceilalţi sfinţi din veac ai Bisericii noastre Ortodoxe.
t) Anafura şi aghiasma vindecă
Următorul episod l-am aflat de la Nicolae Kabunda, catehetul parohiei Sfinţii Arhangheli din oraşul Kazobalesau. Acest oraş este în sudul statului Congo, aproape de graniţa cu Zambia. În urmă cu doi ani, s-au construit aici de către firma de construcţii a Misiunii Apostolice din Kolwezi o biserică mare, o şcoală, un baptisteriu şi o casă parohială.
În anul 2003, catehetul s-a îmbolnăvit grav de malarie. Suferea de aproape trei luni. Slăbise foarte mult şi din cauza lipsei banilor nu a putut să meargă la doctor.
Diaconul parohiei, părintele Avraam, l-a vizitat, ca înainte de moarte, ca să-l consoleze. Nicolae i-a cerut ajutorul. Să găsească o maşină care să-l ducă la un spital în Lububasi, la 100 de kilometri distanţă.
Au mers mai întâi împreună, cu greu, până la casa părintelui Iosif Kashinda, pentru a se spovedi, în eventualitatea că avea să moară. Nicolae i-a cerut şi acestuia bani pentru tratamentul său, însă părintele Iosif i-a spus: „Bani, din păcate, nu am să-ţi dau. Am doar nişte aghiasmă şi puţină anafură de la biserica noastră. Ia-le pe acestea şi, dacă va fi voia lui Dumnezeu, te vei vindeca.”
Nicolae, după rugăciunile citite de preot, a băut aghiasma şi a mâncat anafura şi – minune! Încet-încet a început să-şi revină. Febra a scăzut, s-a putut ridica din pat şi a început să mănânce.
Această minune a devenit repede cunoscută de mulţi oameni, care au început să creadă cu statornicie că Biserica noastră Ortodoxă este singura Biserică adevărată a lui Hristos, unde locuieşte Sfântul Duh, Cel ce dăruieşte lumii mântuire, iertarea păcatelor, vindecare sufletească şi trupească.
u) Uleiul din candelă şi aghiasma vindecă
Cazul următor mi l-a povestit catehetul parohiei Sfânta Anastasia Romana din satul Mungulunga, aflat în regiunea Katanga – Congo. Numele acestuia este Petros Kulianga. Una dintre creştinele de aici, pe nume Irina, a rămas la un moment dat însărcinată. După trei luni, a mers la doctor pentru un examen de rutină. Acesta a asigurat-o că e însărcinată şi i-a dat indicaţiile de rigoare. După puţină vreme, însă, femeia s-a îmbolnăvit şi a început să aibă hemoragie, fiind în pericol să piardă sarcina. A mers îndată la medic, iar acesta, după ce a consultat-o, i-a spus că, din păcate, fătul a murit în pântecele ei şi că ar trebui operată de urgenţă, pentru a fi scos. Femeia, disperată, a început să se certe cu doctorul şi, în cele din urmă, a fugit acasă.
Sora ei mai mică a fugit îndată la părintele satului, Timotei, ca să-i ceară sfatul. Acesta i-a dat ulei din candela ce ardea în faţa icoanei Maicii Domnului, cu care să-şi ungă pântecele şi aghiasmă pe care s-o bea.
Minunea s-a petrecut! Hemoragia a încetat, iar femeia a lepădat fătul mort, fără să mai ajungă la operaţie. S-a dus apoi la doctor, pentru a-i relata cele întâmplate. Acela a rămas uimit de acest deznodământ incredibil. În mod normal ar fi urmat o septicemie generalizată şi femeia ar fi murit cu siguranţă. I-a spus Irinei: „Să crezi în Iisus Hristos, deoarece ceea ce ţi s-a întâmplat ţie nu poate fi decât o minune. Biserica pe care o urmezi are putere foarte mare…”
v) Icoana Maicii Domnului îl sfătuieşte pe creştinul Dimitrie, fost musulman
La 18 noiembrie 1750, în oraşul Paramythia din Epir a fost mucenicit Sfântul Nou Mucenic Anastasie.
Într-o zi, împreună cu alţi creştini, s-au dus la câmp să secere recolta. S-a întâmplat să treacă pe acolo fiul paşei Musa, care răspundea de acea regiune, împreună cu ostaşii lui. Ochii desfrânaţi ai câtorva turci au căzut asupra surorii lui Anastasie. S-au apropiat şireţi, pentru a-şi pune în aplicare planul lor animalic. Anastasie şi-a dat seama de pericol şi cu vorbe meşteşugite i-a făcut să se răzgândească. Le-a spuse că acest abuz ar putea genera o revoltă generalizată din partea localnicilor regiunii, ceea ce nu ar fi pe placul paşei Musa. Supăraţi că le-a stricat planurile, turcii au început să-l acuze că a promis cândva că va trece la islam, iar acum neagă acest lucru. L-au arestat şi l-au dus în faţa paşei, pentru a răspunde acuzaţiilor. În faţa acestuia, tânărul spuse cu hotărâre şi fără teamă că niciodată nu s-a gândit să-şi părăsească credinţa părintească şi că, dacă va fi nevoie, va muri creştin ortodox. Paşa a dat poruncă să fie bătut şi aruncat în închisoare, până când se va gândi prin ce metode să-l facă să se răzgândească. Un prieten al paşei i-a spus că acest neam de creştini sunt foarte duri şi hotărâţi şi că nu va reuşi să-i învingă voinţa. Mai bine ar încerca să-l momească cu daruri şi promisiuni de mărire. A încercat despotul şi această metodă, dar Anastasie i-a răspuns cu curaj: „Eu am bunuri mult mai de preţ în ceruri, care sunt veşnice şi mult mai frumoase. Nu accept darurile voastre stricăcioase şi deşarte. Voi rezista până la moarte, ca să nu pierd darurile Împăratului Ceresc, darurile lui Hristos”. Lângă paşă stătea în acel moment şi fiul său, care avea un fond sufletesc bun şi care se gândea în sine: „Oare ce fel de credinţă este aceasta a creştinilor, de nu sunt atraşi de bunătăţile acestei lumi şi acceptă orice jertfă, chiar şi moartea?”
Şi, pentru că dorea să primească nişte răspunsuri la întrebările care-l frământau, s-a dus pe ascuns noaptea la închisoare şi a început să vorbească cu Anastasie. Iar Dumnezeu, văzând râvna lui, i-a descoperit o altă minune. Când gardianul i-a deschis uşa pentru a intra la deţinut, a văzut înăuntru doi tineri îmbrăcaţi în haine strălucitoare, şezând de-a dreapta şi de-a stânga creştinului. Neputând suferi strălucirea lor, a căzut la podea îngrozit. Atunci, atletul lui Hristos le-a făcut semn tinerilor să plece şi fiul paşei a reuşit să se apropie. L-a întrebat:
– Cine erau cei doi tineri luminoşi?
– Erau îngeri, păzitorii creştinilor.
– Au şi musulmanii astfel de păzitori?
– Noi, creştinii, primim la botez câte un înger care ne păzeşte viaţa. Când murim, îngerul preia sufletul nostru şi, dacă suntem vrednici, îl duce în rai. În vreme ce voi şi toţi ceilalţi necreştini primiţi doar un înger, pentru fiecare neam în parte.
– De ce voi, creştinii, dispreţuiţi toate bunurile acestei lumi şi nu sunteţi laşi în faţa chinurilor şi a morţii?
– Noi credem că vom primi bunurile cele veşnice şi nestricăcioase, care se găsesc în ceruri, care nu se pot compara cu bogăţiile acestei lumi, ce nu sunt decât umbră şi vis.
În sufletul tânărului musulman, harul Sfântului Duh a început să lucreze repede. A îngenuncheat în faţa creştinului şi l-a rugat să-l boteze. Anastasie i-a spus: „Această harismă nu o poţi primi acum, pentru că, dacă va afla tatăl tău, îi va ucide pe toţi creştinii din regiune. Crede în ascuns în Stăpânul Hristos, iar Acesta te va învrednici să primeşti dumnezeiescul har şi va lucra în interesul sufletului tău”.
Când paşa a văzut că voinţa creştinului nu poate fi înfrântă, a poruncit să fie decapitat în afara oraşului. Creştinii nu îndrăzneau să-i ridice trupul, din cauza ameninţărilor tiranului. Noaptea vedeau coborându-se flăcări deasupra sfintelor moaşte şi Îi dădeau slavă lui Dumnezeu pentru sfântul care se descoperise între ei. În noaptea următoare, mucenicul i s-a arătat în vis paşei, îngrozindu-l şi zicându-i să-i lase pe creştini să-i ridice trupul. El s-a supus şi, a doua zi, credincioşii au luat moaştele şi le-au îngropat la o mănăstire din apropiere. După câţiva ani, au fost scoase şi puse la loc de cinste spre închinare, pentru că erau izvorâtoare de mir.
Fiul lui Musa, după moartea mucenicului, era trist şi posomorât. Îşi amintea de cuvintele lui şi se ruga la Dumnezeu să-l învrednicească de primirea harului Său.
Într-o zi, paşa a fost chemat de sora lui, ca să vină în satul ei, la o nuntă în familie. El s-a scuzat şi l-a trimis în schimb pe fiul lui. Înainte de a pleca în această călătorie, acesta a mers pe ascuns la mănăstire şi s-a închinat la moaştele mucenicului, rugându-l cu lacrimi să îl ajute. În acea noapte, Anastasie i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Nu fi trist, frate! Mergi în drumul tău şi vei primi ceea ce îţi doreşti!” A ajuns la casa mătuşii lui, a avut loc nunta şi, după distracţie, au mers toţi să se odihnească. În timp ce dormea, fiul paşei a avut o vedenie. Un tânăr luminos i s-a arătat şi i-a spus: „Scoală-te repede şi urmează-mă!” Porţile casei s-au deschis singure, au trecut printre invitaţii care dormeau adânc şi au plecat mai departe. Au ajuns la un izvor lângă care-i aştepta un ascet. Îngerul Domnului l-a încredinţat ascetului şi i-a spus: „Urmează-l pe acest monah, care te va duce acolo unde-ţi doreşti!” Îngerul s-a făcut nevăzut, iar tânărul i-a urmat ascetului. După un drum lung şi obositor, au ajuns la o mănăstire din Peloponez.
Vrăjmaşul diavol, însă, a început să-i strecoare tot felul de gânduri de îndoială, aducându-i aminte de părinţii săi, de viaţa îmbelşugată pe care o lăsase în urmă, încercând să-l aducă la disperare. Ascetul i-a spus să intre în biserica mănăstirii şi să se roage. În timp ce se ruga la icoana Maicii Domnului, i-a auzit vocea care-i spunea: „Să nu-ţi pară rău, copilul meu, pentru bunătăţile trecătoare pe care le-ai părăsit, pentru că Fiul meu şi Dumnezeul meu a suferit multe pentru mântuirea oamenilor. Dimpotrivă, să te bucuri şi să te veseleşti, pentru că multe daruri vei primi în Împărăţia Cerurilor”. Cam aceleaşi cuvinte de îmbărbătare le-a auzit şi de la icoana lui Hristos. Inima tânărului s-a umplut de o sfântă bucurie. Se simţea eliberat de patimi, alungase toate gândurile negre, strecurate de diavol, şi l-a întrebat pe ascet dacă icoanele vorbesc întotdeauna. „Nu, copilul meu, doar atunci când este nevoie”, a răspuns acela.
După aceasta s-au îmbarcat pe o corabie şi au mers în Patra. De acolo, ascetul l-a îmbarcat pe o altă corabie, i-a dat o scrisoare de recomandare şi l-a trimis la Veneţia, în Italia. Acolo l-a întâmpinat comunitatea grecilor care trăiau în acest oraş. L-au botezat şi a primit numele Dimitrie. După puţină vreme, noul botezat a auzit de existenţa moaştelor Sfântului Spiridon din Kerkyra, de minunile care se săvârşeau acolo şi a decis să meargă să se închine la ele. A intrat în mănăstirea închinată sfântului şi a devenit monah, primind numele Daniil.
Pentru că avea în suflet dorinţa de a deveni mucenic al lui Hristos, a plecat într-o zi la Constantinopol. Acolo însă creştinii greci l-au împiedicat să-şi dezvăluie adevărata identitate, deoarece se temeau de represalii cumplite din partea turcilor. De aceea, l-au rugat să se întoarcă din nou în Kerkyra. Odată ajuns din nou la mănăstirea lui, s-a dedicat construirii unei noi biserici în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, care se mai cheamă şi Myrtia. A trăit în smerenie ca monah, până la sfârşitul hărăzit lui de Domnul.
Biserica papală nu mai cinsteşte deja icoanele sfinţilor, iar minunile şi descoperirile lor le consideră legende. Teologul papistaş Toma D’Aquino vorbea despre demitizarea Noului Testament. Toate minunile şi evenimentele care nu pot fi înţelese de raţiunea umană să fie respinse ca fiind nişte simple legende. Închinarea la icoane în biserica papală a fost abandonată practic în momentul proclamării dogmei infailibilităţii papale, de care depinde în continuare mântuirea credincioşilor apuseni. Sistemul antropocentric al papismului este contrar teocentrismului. Doar papa este continuatorul lucrării lui Hristos pe pământ.
w) Până şi unii musulmani recunosc harul preoţiei clerului ortodox
Sfântul Cuvios Iacov a fost mucenicit împreună cu doi ucenici de-ai săi, diaconul Iacov şi monahul Dionisie, în Adrianopol – Tracia, la 1 noiembrie 1520. S-a născut într-un sat din regiunea Kastoria şi a trăit apoi la Constantinopol, unde lucra ca măcelar şi comerciant de miei şi iezi, pentru curtea sultanului.
Într-o zi, un prieten musulman l-a invitat la masă. Iacov însă nu mânca mai nimic din cele puse înainte, ci prefera mai mult să discute. Atunci gazda l-a întrebat:
– De ce nu mănânci din bucatele pe care le-am pregătit şi mai ales carnea?
– Pentru că noi, creştinii, în aceste zile postim. Suntem în postul Sfinţilor Apostoli.
Musulmanul a căzut pe gânduri şi a zis: „Voi, creştinii, într-adevăr aveţi o credinţă mare şi puternică!” Auzind aceste cuvinte, Iacov s-a bucurat şi l-a întrebat:
– De unde ştii tu că credinţa creştinilor este adevărată?
Atunci turcul a început să-i povestească următoarele: „Soţia mea era o femeie cuminte, aşezată şi am trăit fericiţi mulţi ani. În urmă cu câţiva ani însă, a devenit deodată demonizată. Mi-am cheltuit aproape toată averea încercând să o vindec. Am mers pe la doctori, apoi prin geamii pe la toţi imamii pe care-i cunoşteam, dar degeaba. Eram foarte trist şi nu-mi găseam liniştea. Într-o zi a venit la mine un prieten şi mi-a spus: «Încearcă să mergi cu soţia ta şi la patriarhul creştinilor şi roagă-l să te ajute, pentru că creştinii se închină adevăratului Dumnezeu». Când am auzit acest sfat, mi-am zis că nu strică să încerc şi acest lucru şi am mers la Patriarhul Nifon (fost monah al Mănăstirii Dionisiu, a fost de trei ori numit Patriarh Ecumenic şi apoi Mitropolit al Ţării Româneşti; s-a întors în cele din urmă la mănăstirea de metanie şi a adormit întru Domnul în 1512; pentru sfinţenia vieţii lui, a fost canonizat şi este prăznuit la 11 august). I-am povestit necazul meu şi mi-a zis: «Nu obişnuim să-i primim pe cei de altă credinţă, dar, pentru că Stăpânul nostru Hristos ne-a spus: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară! (Ioan 6, 37), adu-o pe soţia ta aici».
Am îmbrăcat-o în haine bărbăteşti şi am dus-o noaptea, ajutat de slujitorii mei, la patriarhie. Patriarhul a dat poruncă preoţilor de acolo să deschidă uşile bisericii şi s-o aducă înăuntru pe soţia mea. Noi am rămas afară şi ne uitam din uşă la ce se întâmplă. A pus-o să stea jos, i-a pus pe cap epitrahilul şi omoforul, a luat sfânta evanghelie şi a început să citească din ea. Atunci am observat cum cupola bisericii parcă s-a deschis şi cum o lumină puternică, minunată, a coborât şi a învăluit totul. Era orbitoare, ireală, ca şi cum ar fi venit dintr-o altă lume. La sfârşitul rugăciunilor, lumina s-a retras din nou spre cupolă şi s-a ridicat la ceruri. Când mi-au încredinţat-o, soţia mea era vindecată! I-am mulţumit cu lacrimi patriarhului şi ne-am întors fericiţi acasă. Dacă nu ne-am teme de autorităţi, am deveni şi noi creştini.”
(Extras din: Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)
