Există cuvinte frumoase, dar goale pe dinăuntru. Și există și cuvinte purtătoare de viață, pe care, primindu-le, ne simțim revigorați, împrospătați, renăscuți. Astfel de cuvinte nu comunică doar cu rațiunea noastră, ci merg direct în inimă, mângâind-o și tămăduind-o, povățuind-o pe calea mântuirii prin împărtășire directă de experiență duhovnicească.
Îndrăznim să spunem că aceste cuvinte ale Părintelui Cezar Axinte, născute din bucurie și durere, din moarte și înviere, au această putere de a ne așeza pe cale, cu smerenie și pocăință, cu „nădejde mai presus de nădejde”. Căci Dumnezeul nostru dragoste este cf. I Ioan 4:8 și Se pleacă asupra noastră indiferent de căderea în care suntem, ne pune „inel în deget” cf. Luca 15:22 și ne dăruiește nu doar iertarea, ci însăși Viața Sa. (A.S.)
– Părinte Cezar, vedem că Sfântul Pavel vorbeşte despre două feluri de oameni: cei trupeşti, care cugetă ale trupului, şi cei duhovniceşti, care cugetă ale duhului cf. Romani 8:5. Care sunt semnele după care cunoaştem un om duhovnicesc, de vreme ce mulți dintre noi, cei care mergem la Biserică, avem cugetare trupească?
– Întrebarea este foarte directă, dar ar trebui să fiu foarte îndrăzneţ să dau răspunsul înainte de a da o cuvenită explicaţie şi pentru cei care nu sunt în Biserică. Fiindcă noi, cei care zicem că suntem în Biserică, şi spunem că trăim ‒ sau căutăm să trăim ‒ o viaţă duhovnicească, de multe ori nu reuşim să înţelegem ce este lumea duhovnicească, ce este lupta duhovnicească. Şi, foarte important, lupta duhovnicească nu este numai pentru cei care sunt în Biserică ‒ asta mă preocupă de foarte mult timp, pentru că, înainte de-a vedea semnele omului duhovnicesc, mă preocupă ca oamenii să audă că există o dimensiune duhovnicească a vieţii, fie că vrem, fie că nu vrem, fie că credem sau nu credem.
Şi cu adevărat răspunsul la întrebare este foarte dificil, pentru că, în exterior, viaţa duhovnicească a unui om poate fi văzută doar după lumina pe care o emană, dar pentru aceasta, tu însuţi trebuie să fii duhovnicesc ca să vezi acea lumină. În rest, despre semnele exterioare ale omului duhovnicesc nu ştiu dacă te poţi încrede în ele, mai cu seamă că atunci ar trebui să le vezi la tine: după cum vorbeşte un om, după cum calcă un om, după cum se roagă un om, după cum mănâncă şi toate celelalte. Dar omul duhovnicesc este cel care a primit încredințarea că este nemuritor, după cuvântul Mântuitorului care zice: „la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” Ioan 5:24.
Dacă aţi amintit de Sfântul Apostol Pavel, care vorbeşte despre omul trupesc şi omul duhovnicesc, trebuie să citez cuvintele lui, care sunt impresionante şi, în acelaşi timp, cutremurătoare. El spune: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” Romani 7:24. Cu alte cuvinte, însuşi Pavel, trâmbiţa lui Dumnezeu, îşi pune problema morţii. Şi cred că viaţa duhovnicească începe atunci când ne punem problema morţii, atunci când înțelegem că nu putem scăpa de frica de moarte decât printr-o luptă duhovnicească.
– Și totuși, iadul astăzi nu mai înspăimântă pe nimeni.
– Adevărat! Nici n-ar trebui să mai înspăimânte pe nimeni iadul, atâta timp cât avem certitudinea ca Hristos a înviat și mintea noastră este la slava lui Dumnezeu. Iadul, până la urmă, sigur că nu poate fi înţeles, şi foarte bine că nu‑l înţelegem, de aceea ne raportăm ca nişte copilaşi la iad, pentru că natura iadului este cu totul neînţeleasă pentru om. Şi acesta este, până la urmă, darul lui Dumnezeu, pentru că, dacă am înţelege ce este iadul, ne‑am deznădăjdui. Iadul, în definitiv, este incapacitatea omului de a iubi ‒ de la simplu la complex, de la a-l iubi pe un apropiat până la a-L iubi pe Dumnezeu.
Dar, dacă ne întoarcem la viaţa duhovnicească, cred că cel mai bun dascăl către viaţa duhovnicească este moartea. Mare dar de la Dumnezeu este povăţuitorul acesta care este moartea! Şi, până la urmă, cine ne va povăţui pe noi mai bine pe calea spre viaţa duhovnicească decât acest deznodământ care pare, nu-i aşa, de netrecut? În toată lumea neortodoxă, moartea are ultimul cuvânt în creaţie. Dar cine ne va povăţui pe noi mai bine spre Hristos, Cel ce a înviat? Cine ne va alipi pe noi de El mai mult decât moartea? De aceea, m-am gândit să vă spun un cuvânt legat de dascălii aceştia pe care ni i-a dat Dumnezeu, despre acești trei profesori universitari „foarte minunaţi” în viaţa duhovnicească, şi anume: cel mai important dintre ei, bineînţeles, este moartea, apoi păcatele noastre, care aduc atâta apăsare asupra noastră şi, al treilea, lumea duhovnicească a duhurilor căzute. Ei, şi cel care nu ia seama la aceştia trei este ca o pasăre care se zbate să iasă dintr-o cameră cu geamurile închise și se loveşte cu capul de toţi pereţii. Or, Dumnezeu a îngăduit, iată, aceşti trei mari profesori ai noştri pentru a învăţa ce înseamnă viaţa duhovnicească şi că nu există niciun fel de altă cale pentru a birui decât calea luptei.
– Da, este o luptă permanentă între omul duhovnicesc şi omul trupesc în viaţa fiecăruia dintre noi.
– Aşa este. Noi avem la Biserică un afiş chiar pe uşa principală, în care am scris: „Nu hrăniţi lupii!”. Şi cei care nu sunt în Biserică şi trec pe acolo, nu sunt atât de încântaţi de Icoane, de pictură, cât de acest lucru, şi întreabă: „Dar care-i treaba cu lupii ăştia?”. Pentru că, aşa cum spuneţi, e adevărat că în noi se luptă o lege, despre care tot Sfântul Apostol Pavel zice atât de minunat: „Văd în mine o lege care mă face să fac cele pe care le urăsc, pe cele pe care nu le voiesc” cf. Romani 7:15. Este vorba, într-adevăr, de lupta aceasta între omul trupesc, care vrea să ia în stăpânire totul, şi omul duhovnicesc sau omul lăuntric, care, sărmanul, este atât de smerit, atât de ascuns, atât de nescos la lumină.
„Cine o fi Dumnezeul Părintelui Arsenie?”
– Totuşi, vedem în vieţile unora dintre noi că a avut loc o trecere de la cugetul lumii la cugetul lui Dumnezeu. Știm că şi Sfinţia Voastră aţi avut un parcurs similar. Vă rugăm să ne vorbiți despre lupta lăuntrică pe care aţi dus-o în această schimbare a vieţii.
– Este un punct de referinţă, un reper pe care aş putea să-l amintesc, şi anume Părintele Arsenie Papacioc, sau chipul Părintelui Arsenie Papacioc – aici îndrăznesc să spun că nu ştiu, de la Domnul a fost aceasta, să văd lumina aceea, harul pe care Părintele, ca om al lui Dumnezeu, îl avea, şi asta cumva m-a determinat să-mi pun întrebarea: „Cine o fi Dumnezeul Părintelui Arsenie? Aş vrea să-L cunosc și eu!”. Și, din momentul acela, bineînţeles, se schimbă toată paradigma, se schimbă toată mintea, pentru că, odată ce ai introdus datele corecte, odată ce ai înlocuit toate necunoscutele, deja lucrurile intră pe un făgaş absolut firesc. Şi, când ai ajuns în punctul acesta, înţelegi că lupta nu mai e îndreptată împotriva oamenilor, împotriva vrăjmaşilor ‒ nici măcar împotriva vrăjmaşilor tăi, pentru că asta e tot o cădere din porunca iubirii ‒, ci lupta este împotriva păcatului, împotriva patimilor şi, bineînţeles, a duhurilor căzute, pentru că, într-adevăr, vedeţi că lumea aceasta în care trăim astăzi este o lume foarte, foarte „înduhovnicită”, o lume care se împărtăşeşte de lucrarea duhurilor căzute, însă această „duhovnicie” nu aduce lumină, ci întuneric.
Așadar, un moment de cotitură în viața mea a fost întâlnirea cu Părintele Arsenie Papacioc. Apoi, un alt moment a fost întâlnirea cu Părintele Iustin Pârvu, care spunea aşa, oftând, că e nevoie de preoţi în creaţie: „Secerişul este mult, secerătorii sunt puţini” cf. Luca 10:2. Dar îmi amintesc că prima oară când am auzit numele lui Iisus Hristos a fost într-un interviu pe care l-a dat John Lennon, când s-a întors dintr-un turneu mondial şi reporterul l-a întrebat: „Cum te simţi să fii idolul a sute de milioane de oameni?”. Şi acesta, sărmanul, aşa cum odinioară Dumnezeu a vorbit prin gura măgarului cf. Numerii 22:28, a răspuns: „Cum crezi că mă simt să fiu mai celebru decât Hristos?”. Vă daţi seama! Pe mine m-a uimit acest răspuns, am spus: „Cum? Adică Iisus Hristos e ceva real?”. Şi acela a fost un moment foarte interesant, când mi-am pus întrebarea foarte adânc: „Cine este acesta, Iisus Hristos, cu care se compară un idol al unei întregi generații?”. Da, cu adevărat, așa a fost ‒ lucrează Bunul Dumnezeu ca după cuvântul acela românesc, că „la barza chioară îi face Dumnezeu cuib”.
Apoi, când am mers prima dată la o Sfântă Liturghie, nu am putut să stau mai mult de zece minute. Nu mai văzusem niciodată o Biserică ‒ adică s-o privesc aşa, atent, cu ochii, chiar cei trupeşti, şi nu mai participasem niciodată la o Sfântă Liturghie. Şi trăiam o apăsare atât de mare, o presiune atât de mare, încât simţeam că, dacă nu ies atunci, o să se prăbuşească turla Bisericii peste mine! Simţeam aceasta fizic, era ceva iminent. La fel a doua oară şi a treia oară, şi cred că timp de un an nu am putut să stau mai mult de câteva minute la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Nu era vorba numaidecât de ceva demonic, după cum înţeleg acum, ci de o incapacitate de a fi părtaş unei asemenea sfinţenii. Ca în cuvântul acela pe care-l spune Mântuitorul celui care vine fără haină de nuntă cf. Matei 22:12 ‒ am simţit lucrul acesta, că trebuie să ies de acolo. Și cred că aşa s-a întâmplat şi în primele veacuri, când veneau cei pentru luminare și auzeau, la Sfânta Liturghie: „Cei chemaţi ieşiţi!” – cred că așa simţeam și eu, că trebuie să ies. Şi a durat ceva! Iar apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în timp, am reuşit să stau o dată până la „Tatăl nostru”, și după aceea am auzit și prima predică.
Pentru mine, atunci, orice cuvânt, orice gest, orice miros, toate simţurile erau deschise către o nouă lume ‒ o lume pe care n-o cunoşteam, şi cred că era vorba de lumea duhovnicească. Deşi, iată, prin simţuri, totuşi intram într-o lume duhovnicească. Şi acum îmi dau seama că trupul acesta pe care mi l-a dat Dumnezeu este foarte, foarte valoros! Nu întâmplător spune Sfântul Apostol Pavel că „trupul nostru este templu al Duhului Sfânt” cf. I Corinteni 6:19. Trebuie să ne bucurăm de el, chiar dacă prin trup vin atâtea şi atâtea ispite din lumea duhurilor. Prin ochi, iată, a ieşit mintea din inimă, prin ochi a ieşit şi Adam din Rai, şi celelalte simţuri care ne trădează, dar „vai mie, nenorocitul, că văd în mine o lege care lucrează împotriva mea” cf. Romani 7:19, împotriva mântuirii mele. Dar asta-i lupta duhovnicească: să birui această lege care nu e legea lui Dumnezeu. Legea păcatului nu e legea lui Dumnezeu ‒ e legea morţii.
„Bucuraţi-vă că sunteţi nemuritori!”
Atunci Dumnezeu, Cuvântul întrupat, dă un sens cu totul şi cu totul nou vieţii noastre, şi anume acela de a fi nemuritor, de a birui moartea. Nu s-a mai făcut niciodată până atunci, şi nici de atunci încoace, nimeni n-a mai îndrăznit să spună aşa ceva. E un moment de cotitură în istoria lumii ‒ în istoria veşniciei, până la urmă, dacă-mi este permisă această contradicţie în termeni ‒ ca cineva să schimbe cu totul şi cu totul mintea lumii acesteia. Cu adevărat, Hristos a schimbat minţile tuturor, în măsura în care, sigur, Îl cauţi pe Hristos.
Mi-am adus aminte de un cuvânt al Apostolilor, când au venit şi au spus, bucuroşi ca nişte copii care au găsit o jucărioară interesantă: „Iată, Învăţătorule, şi duhurile ni se pleacă!”. Adică aveau putere asupra duhurilor! Vă puteţi închipui ce înseamnă asta? Un om care se temea de o furtună sau de un tunet vede că acuma duhurile i se pleacă, nu? Şi Mântuitorul le spune – foarte, foarte interesant este momentul: „Nu vă bucuraţi că vi se pleacă duhurile! Bucuraţi-vă că sunteţi nemuritori!” cf. Luca 10:20. Și, cu adevărat, aceasta este viaţa duhovnicească: nu ne pregătim să facem minuni numaidecât ‒ sigur că se poate întâmpla şi asta, orice respiraţie este o minune; când ai spus: „Doamne, Doamne, Doamne Iisuse!”, deja este o minune ‒, ci „Bucuraţi-vă că sunteţi nemuritori! Şi nemuritori în veşnicie, împreună cu Mine!”. Viaţa duhovnicească este calea prin care biruim moartea, și nu numai că biruim moartea, ci ne şi îndumnezeim.
– Vorbind despre parcursul duhovnicesc al Sfinţiei Voastre, aţi renunţat la o meserie care se ştie că aducea mult câştig financiar, pentru a câştiga sufletele fraţilor întru Hristos. A fost grea renunţarea?
– Nu, n-a fost grea deloc. Când eşti îndrăgostit, nimic nu mai e greu. Sigur că nici dracii nu se astâmpără. Odată ce eşti atât de lumesc, când toată viaţa ai exersat „pofta ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii” cf. I Ioan 2:16, ba chiar ai ajuns să performezi în asta, este dificil. Dar cu Hristos, nimic nu este greu; deși, în realitate, totul este imposibil. A fost întrebat Părintele Arsenie: „Sunt grele poruncile lui Dumnezeu, Părinte?” „Nu sunt grele, dragă. Sunt imposibile!”.
Cu adevărat, fără Hristos, fără Harul Duhului Sfânt, este imposibil să mişti un pai. Dar viaţa duhovnicească este viaţa aceasta minunată de încleştare, de luptă; și te cheamă Dumnezeu la o luptă cu adevărat înfricoşătoare dacă o dai de unul singur. Dar în viaţa duhovnicească, chiar atunci când ai pierdut, te numeşti luptător duhovnicesc, te numeşti om duhovnicesc, te numeşti creştin. Părintele Arsenie spunea aşa de minunat: „Când ai luptat şi ai pierdut, ai câştigat necâştigarea!”. Extraordinar lucrul acesta! Nu-l mai auzisem niciodată. Am auzit de toţi filosofii Antichităţii, dar aşa ceva n-am mai auzit la nimeni. Când ai luptat şi ai pierdut, ai câştigat necâştigarea. În lupta duhovnicească, chiar și atunci când ai pierdut, chiar și atunci când ai căzut, chiar și atunci când nu ai ajuns în punctul pe care ţi l-ai dorit, de fapt, eşti biruitor. Şi toată această luptă, toate aceste răni pe care le-ai primit în lupta cu păcatul sunt cununi în ordinea duhovnicească a vieții.
Atât de minunată este o binecuvântare la slujba de înmormântare ‒ eu am încremenit când am auzit-o prima dată! ‒, care spune aşa: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor”. Ei bine, unde ai mai auzit aşa iubire? Şi atunci, nu e greu să renunţi la nimic când vezi că eşti atât de iubit! Şi, când vezi că răspunzi cu atât de puţin acestei iubiri, absolut nimic nu ţi se mai pare greu! Deşi, sigur, dacă te raportezi la ce-ţi oferă lumea, da, este greu, dar e ca şi cum ai merge pe apă, şi toţi ceilalţi îţi spun: „Domnule, dar nu e posibil aşa ceva! Trebuie să te îneci! Uite, noi ne scufundăm!”. Şi atunci tu, bineînţeles, zici: „Da, bine, bine, aşa este”. Dar, odată ce L-ai cunoscut pe Hristos, din clipa aceea ştii că poţi să mergi pe apă. Nu te mai temi că te scufunzi.
(fragment)
Interviu realizat de Mihaela-Raluca Tănăseanu
Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 174 (iulie 2023) via http://familiaortodoxa.ro.
