Ce o să mai cânte acum prostul ăsta?” i-a șoptit la ureche preotului de lângă el unul dintre clerici urmărindu-l pe paracliser cum se îndreaptă spre amvon. „Azi, la Vecernie, nu a fost în stare să scoată niciun sunet, acum vrea să se facă iar de rușine? Nu i-a ajuns că au râs de el toți oamenii, inclusiv împăratul?… Ce-o fi în capul patriarhului Eftimie, de îl lasă să facă așa ceva?!”
Patriarhul îl iubea mult pe Roman, parcliserul. De când lucra aici, la Biserica din Vlaherne, îl urmărise cu câtă grijă își îndeplinea fiecare responsabilitate. Îl văzuse cum se ruga mai mereu, când rămânea singur. Îl auzise cum vorbea despre Dumnezeu cu credincioșii care veneau la slujbe sau să se reculeagă, pur și simplu.
Roman era de loc din Siria, din Emesa. Era evreu, părinții îl botezaseră când era mic, dar patriarhul nu mai știa dacă și ei deveniseră creștini sau nu. Oricum, foarte devreme acest băiat decisese să i se dedice cu totul lui Dumnezeu și se călugărise A stat câțiva ani la Beirut, apoi a venit în Constantinopol. Locuia la Mănăstirea Fecioarei, ctitorită de Kyros, guvernatorul capitalei, dar slujea în cartierul Vlaherne.
Își petrecea viața în post și în rugăciune, priveghea și se ruga. Și, cu toate că nu făcuse studii înalte, patriarhul îl considera un egal al preoților, pentru că vorbea cu multă înțelepciune despre Dumnezeu și despre învățăturile Lui.
Clericilor nu le convenea asta și nu o dată îl luaseră pe ierarh la rost, întrebându-l de ce îl consideră asemenea lor pe un neșcolit, iar din invidie, hotărâseră să se răzbune. Plănuiseră de multe ori să îl umilească pe Roman în văzul lumii: iată că venise momentul potrivit.
Era Vecernia praznicului Naşterii lui Hristos, iar în Biserică era musafir însuși împăratul. Roman își vedea de ale lui: aranja lumânările. Pe neașteptate, doi preoți l-au smuls de la locul său și l-au tras după ei la amvon: „Cântă!” i-au poruncit ei și i-au vârât sub ochi o carte. Știau că Roman nu poate să facă asta; știau că nu are școală, că nimeni nu îl învățase meșteșugul cântărilor bisericești… Nu le păsa! „Cântă, că tot te crezi ca noi!”, i-au zis a doua oară.
Roman a deschis gura, dar tot ce a reușit să facă a fost să bălmăjească ceva. Oamenii – adunați la slujbă în număr mare, ca să-l vadă pe împărat – își dădeau coate. Unii râdeau pe înfundate, pe când altora (și împăratului însuși!) li se făcuse milă de bietul tânăr.
De rușine, Roman a început să plângă. A plâns pe înfundate, cât a durat slujba de Vecernie. Apoi, când toată lumea a plecat și în Biserică a rămas doar el, s-a aruncat în fața Icoanei Maicii Domnului și a hohotit minute bune. Plângea și se ruga și nimeni nu era acolo să îl mângâie, măcar cu o vorbă. Sau așa i se părea lui…
A plâns tot drumul spre casă. A plâns și cât s-a pus să se odihnească puțin, înainte de privegherea de toată noaptea. A plâns și în somn, dar în vis i s-a arătat Fecioara Maria. Ținea în mâini o hârtie mică și îi zâmbea. „Deschide-ţi gura”, l-a îndemnat ea, iar Roman s-a supus. „Mănâncă această hârtie”, a mai zis Maica Domnului și el a ascultat-o. Apoi s-a trezit. A căutat-o pe Maica Domnului în jur, dar nu a găsit-o nicăieri. Totuși, în inima sa era o pace cum nu mai trăise până atunci, iar toată apăsarea de dinainte se risipise. A simțit și că pricepea acum lucruri pe care nu le știuse altădată.
Întorcându-se la Biserică s-a rugat și i-a mulțumit Fecioarei pentru că i-a dăruit mângâiere și pentru că i-a deschis mintea. Ajuns la priveghere, i-a cerut binecuvântare patriarhului Eftimie, ca să cânte ceva. S-a urcat singur la amvon și a început să rostească: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, iar pământul peșteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci…”
În tăcerea ce se lăsase în jur, se auzeau plânsetele încete ale credincioșilor copleșiți de frumusețea celor ascultate. La sfârșit, la Roman paracliserul au venit patriarhul și preoții și l-au întrebat cine l-a învățat să cânte și să spună asemenea cuvinte. Paracliserul le-a povestit tuturor minunea pe care a trăit-o și i-a mai mulțumit o dată Maicii Domnului pentru dragostea pe care i-a arătat-o și pentru darul său. Preoților li s-a făcut atunci rușine de felul în care s-au purtat cu el și i-au cerut iertare.
Unele izvoare spun că Roman a fost făcut diacon chiar atunci, altele – că îndeplinea deja această slujire, de când fusese la Beirut. Oricum, a devenit compozitor de imnuri și de cântece bisericești, iar noi îl cunoaștem drept Sfântul Roman Melodul.
Potrivit tradiției, „Fecioara, astăzi…” – condacul Nașterii Domnului – este primul condac care s-a cântat vreodată în Biserică. Și nu oriunde! Ci în Biserica Maicii Domnului din Vlaherne, unde peste câteva sute de ani avea să se arate Fecioara Maria cu Acoperământul său ocrotitor, eveniment sărbătorit de Biserica Ortodoxă în 1 octombrie, când este celebrat și Sfântul Roman Melodul.
Condacul este un cântec bisericesc scurt prin care se aduc laude unui Sfânt sau se arată însemnătatea unei sărbători. Substantivul provine din grecescul „kontakion” (κοντάκιον), cuvânt care se referă la cilindrul pe care este înfășurat un sul – aluzie la minunea trăită de Sfântul Roman Melodul.
Sfântul Roman Melodul este autorul a numeroase condace. Se spune că ar fi lăsat peste 1000 de creații, dintre care în cult s-au mai păstrat doar câteva zeci. S-a născut la sfârșitul secolului al V-lea; a trecut la cele veșnice cândva între anii 562-565 și mormântul său se află în Biserica Maicii Domnului din Kyros (un cartier al Istanbulului de azi).
A fost considerat „melodul melozilor”; „un mare poet al Bizanțului și al literaturii creștine de limba greacă” și este ocrotitorul cântăreților bisericești.
Ales de Maica Domnului să vestească nașterea Fiului său în cuvinte care au traversat secolele, Sfântul Roman Melodul privește spre lume, din Icoane, cu o recunoștință smerită. Privirea sa și frumusețea sa îngerească sunt aducătoare de pace. Lângă Sfânt, e zugrăvită deseori Fecioara Maria. Când ai un neajuns sau o neputință – pare a-i spune ea – poate că nu o să scapi niciodată de ele, DAR întotdeauna vei găsi înțelegere la Cineva…
Ioana Revnic
Sursa: http://basilica.ro
