– Gheronda, ce este iubirea de sine?
– A face pe plac omului tău celui vechi, adică a-l iubi pe omul tău cel vechi. Şi lăcomia pântecelui şi egoismul şi încăpăţânarea şi invidia se trag din iubirea de sine. Şi, vezi, unul din iubire de sine caută confortul, tihna personală, fără a ţine cont de nimeni. Altul se îngrijeşte cu meticulozitate de mâncarea sa, de somnul său, ca nu cumva să păţească ceva cu sănătatea. Altul caută să fie luat în seamă, să fie apreciat de ceilalţi: puţin să nu-i dai importanţă sau să nu-i faci voia, că reacţionează imediat: „De ce nu m-au băgat în seamă? îţi spune. Am să le arăt eu lor!”. Măi, măi, înfricoşător lucru este iubirea de sine!
– Gheronda, cum poate spune cineva: „Pentru Tine suntem omorâţi în toate zilele”[1]?
– Dacă-şi jertfeşte voia sa de dragul celuilalt. Voia proprie are în ea sinele nostru, are iubire de sine. Cel care nu cercetează dacă ceea ce-l odihneşte pe el îl odihneşte şi pe celălalt şi începe cu tot felul de pretenţii: „vreau asta, vreau cealaltă” sau „de ce nu mi-ai făcut aia, de ce nu mi-ai dat asta?”, unuia ca acesta în cele din urmă îi ţine diavolul isonul.
– Gheronda, unii, dacă nu li se face voia, nu-şi găsesc liniştea.
– Cum să se liniştească, de vreme ce nu voiesc decât propria lor satisfacere? Dacă omul amestecă egoismul său în tot ceea ce vrea, cum să-L mai aibă şi pe Hristos? Dar dacă îşi lasă la o parte sinele său ca să aibă ceea ce este mai important, adică pe Hristos, atunci le are pe toate. Când nu-L are pe Hristos, nu are nimic. Dacă omul îşi leapădă sinele, Dumnezeu i le dă pe toate într-un chip minunat.
–Gheronda, când ne vorbiţi de lepădarea sinelui nostru, eu simt o teamă, gândindu-mă că poate nu rezist.
– Ei, asta-i bună! Este ca şi cum ai spune: „Dacă mă lepăd de patimi, ce-mi mai rămâne după aceea?”. Căci, atunci când spun să ne lepădăm sinele, înţeleg să scăpăm de patimi, să ne dezbrăcăm de omul nostru cel vechi. Unui om matur care are minte îi este puţintel greu să zică: „Nu pot să mă lepăd de sine”. Dacă alţii îţi spun: „Ia barosul şi dărâmă zidul acesta!”, iar tu eşti învăţată cu peniţa, eşti îndreptăţită să spui: „Nu pot”. Dar pentru a ne dezbrăca de omul nostru cel vechi nu este nevoie de puteri trupeşti, ci de smerenie.
[1] Psalmul 43, 23.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
