În data de 10 februarie, Biserica noastră Ortodoxă o prăznuiește cu mare cinste pe Sfânta Muceniță Valentina, o tânără de o curăție sufletească desăvârșită care și-a mărturisit credința întru Hristos cu o tărie neclintită, chiar în fața prigonitorilor păgâni. Sfânta Valentina este grabnică ajutătoare și vindecătoare a multor boli sufletești și trupești, izgonitoare a duhurilor necurate, dar și ocrotitoare a tinerelor care își doresc să urmeze calea monahismului.
Deoarece ziua prăznuirii Sfintei Valentina este un moment aparte pentru mulți dintre cei dragi nouă, care își celebrează onomastica, anul acesta am considerat potrivit să vă oferim câteva gânduri mai puțin cunoscute despre o reprezentare iconografică a ei și să răspundem astfel la întrebarea din titlu: de ce ține Sfânta Valentina o ramură verde în mâna ei stângă și ce fel de ramură este aceea? Aflați răspunsul în rândurile de mai jos!
Mărturisitoarea din mina de porfir
Mai întâi, se cuvine să facem o scurtă radiografie a vieții Sfintei Valentina. A trăit în perioada persecuțiilor împotriva creștinilor din timpul domniei lui Dioclețian și a succesorilor săi, în secolul al IV-lea. Aceste persecuții, în mod special violente în regiunile Egiptului și Palestinei, au încercat să distrugă comunitatea creștină prin acte de cruzime și torturi de neimaginat.
În cel de-al șaselea an al marii persecuții (308-309 d.Hr.), guvernatorul Palestinei, Firmilian, un om cunoscut pentru cruzimea sa, a preluat conducerea regiunii, continuând represaliile împotriva creștinilor. Acesta a adunat mulțimi mari de mărturisitori ai credinței, inclusiv femei, copii și bărbați din minele de porfir din Egipt, care fuseseră deja condamnați la muncă forțată pentru refuzul lor de a se închina idolilor. Acești creștini au fost aduși în orașul Lud (cunoscut în greacă sub numele de Diocezarea) pentru a fi judecați și supuși chinurilor.
Printre cei supuși chinurilor se afla și Sfânta Valentina, o fecioară creștină deosebit de curajoasă. Deși era o femeie tânără și aparent fragilă, ea s-a ridicat împotriva tiraniei guvernatorului, denunțându-i cruzimea și nedreptatea. Firmilian, mânios de curajul ei, a poruncit să fie bătută cu cruzime și supusă unor torturi repetate. Deși trupul ei era slăbit de suferințe, credința i-a rămas neclintită, iar mărturisirea ei a servit drept exemplu pentru ceilalți. În timpul torturilor, o altă femeie, Enata, tânără și delicată, dar cu o inimă mare, nu a mai putut suporta nedreptățile la care era supusă Valentina. Din mijlocul mulțimii, ea a strigat împotriva cruzimii guvernatorului, alăturându-se mărturisirii surorii sale întru Hristos. Acest act de solidaritate a atras și asupra ei mânia autorităților și, din această pricină, iar ambele fecioare au fost supuse unor torturi cumplite.
După îndelungi suferințe, Valentina și Enata au primit condamnarea la moarte. Au fost aruncate în flăcări, mărturisindu-L pe Hristos până în ultima clipă a vieții lor, după cuvintele Sfintei Valentina: „Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție”. Sfânta Enata este prăznuită și ea, alături de Sfânta Valentina, pe 10 februarie.
Ramura din mâna Sfintei Valentina
Ieromonahul Dionisie din Furna, autorul volumului „Erminia picturii bizantine” – cartea de căpătâi a oricărui pictor, arată că Sfânta Muceniță Valentina se zugrăvește în Icoane ca o fecioară tânără, purtând veșminte simple, caracteristice Mucenițelor, care indică atât curăția vieții ei, cât și statornicia în credință. Uneori, Sfânta Valentina este zugrăvită purtând o coroană fină, simbolizând biruința asupra păcatului și răsplata cerească, iar alteori – așa cum cu siguranță ați observat și dumneavoastră, Sfânta Muceniță ține în mâna ei stângă o ramură verde. Pentru că nu am găsit în niciun manual de iconografie detalii despre această reprezentare inedită, am căutat răspunsurile în bibliotecă, în alte volume de artă bizantină și, ca de obicei, le împărtășim cu dumneavoastră […].
Astfel, după forma frunzelor, se pare că Sfânta Valentina ține în mâna sa o ramură de finic, care în iconografia creștină este un simbol al biruinței duhovnicești asupra păcatului și a morții. În cazul Μucenicilor, ramura de finic amintește de cuvintele din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul unde cei care au biruit în fața încercărilor sunt descriși stând înaintea Τronului lui Dumnezeu, „îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic”.
Finicul, un soi de palmier, cunoscut științific sub numele de Phoenix dactylifera (curmalul), este o plantă cu frunze lungi și penate, care crește în zonele calde, mai ales în Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Făcând parte din genul Phoenix, finicul a fost considerat din cele mai vechi timpuri un simbol al iubirii, al nădejdii și al învierii. Unii scriitori bisericești au făcut o legătură fascinantă între etimologia cuvântului „finic” și pasărea Phoenix, renumită pentru capacitatea sa de a arde și apoi de a renaște din propria cenușă. Acest simbol al reînnoirii este menționat chiar și în Sfânta Scriptură, în cartea lui Iov: „Și îmi ziceam: Voi adormi în cuibul meu și ca pasărea Phoenix voi înmulți zilele mele” (Iov 29, 18). Mai târziu, simbolul păsării Phoenix a fost asociat direct cu moartea și Învierea Mântuitorului. Imaginea acestei păsări a fost gravată pe multe pietre funerare din primele secole creștine, devenind un semn al speranței în biruința vieții asupra morții.
Finicul este apreciat nu doar pentru fructele sale (curmalele), ci și pentru adaptabilitatea sa la condiții extreme, fiind capabil să absoarbă apă chiar și din soluri foarte sărace și uscate și să trăiască chiar și peste 200 de ani. Astfel, încă din perioada persecuțiilor, finicul a devenit un simbol al rezistenței pentru primii creștini. Datorită dulceţii și savorii curmalelor sale, finicul a fost denumit „hrana pământului” în vechime. Această denumire i-a inspirat pe mulți creștini să-l asocieze cu Hristos, Care, înainte de a petrece trei zile și trei nopți în adâncurile pământului, în locuința morților, ne-a lăsat Sfânta Euharistie – Taina Tainelor. Astfel, Euharistia devine adevărata hrană și băutură care ne hrănește duhovnicește, ajutându-ne să creștem întru Hristos și să ne unim cu El.
Nu în ultimul rând, dar în concluzie, ramura de finic, fiind alcătuită din mai multe frunze fac trimitere la un buchet, ne amintește că virtuțile dobândite prin nevoință și lupta duhovnicească sunt daruri dumnezeiești care, asemenea unui buchet de flori, se adună în sufletul celui care își trăiește viața întru Hristos. Mucenicii, prin jertfa lor, s-au încoronat cu aceste virtuți, devenind adevărate exemple de sfințenie și îndumnezeire. Astfel, și noi suntem chemați să urmăm calea nevoinței și a pocăinței, îmbogățindu-ne cu virtuțile care ne unesc cu Hristos și ne pregătesc pentru întâlnirea cu El în Împărăția Sa cea veșnică.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
