Subiectului articolului din această zi, de la jumătatea lunii ianuarie, nu este unul nou. Așa cum bine știți, pe blogul Bizanticons Art am mai abordat, de-a lungul vremii, subiecte legate de unele reprezentări neobișnuite din Icoanele Maicii Domnului sau ale unor Sfinți, cercetând viețile lor din Sinaxar sau din diferite scrieri uitate de vreme. Spre exemplu, la începutul lunii februarie a anului trecut v-am spus povestea chipului fioros și a lanțurilor din Icoanele Sfântului Haralambie, iar mai demult am adus în atenția dumneavoastră câteva detalii despre cărămida și coșul din Icoanele Sfântului Spiridon, despre scheletul din Icoanele Sfântului Sisoe cel Mare sau despre lanul de grâu pe care Maica Domnului îl binecuvintează în Icoana ei intitulată „Sporitoarea Grânelor”.
Continuăm, așadar, seria aceasta, cu un subiect interesant. Pentru că în fiecare an, în data de 19 ianuarie, Biserica noastră îl pomenește pe Cuviosul Macarie cel Mare, ne-am gândit că este o idee bună să vă spunem din ce motiv în Icoanele acestui părinte egiptean apare un craniu de om și cum a ajuns iconografia ortodoxă să reprezinte și să transmită, la rândul ei, mai departe, această imagine inedită. Aflați răspunsurile, ca de obicei, în rândurile de mai jos!
90 de ani închinați lui Dumnezeu
Pentru început, câteva detalii biografice – demne de reținut. Cuviosul Macarie cel Mare, numit şi Macarie Egipteanul, s-a născut în jurul anului 300 în Egipt, în localitatea Ptinapar, din părinţi creştini. Tatăl său se numea Avraam, iar mama lui Sara și ajunseseră la o vârstă înaintată fără a avea copii. Într-o noapte, tatălui său i s-a arătat un Înger al Domnului, spunându-i că Dumnezeu avea să îi dăruiască un fiu al cărui nume va fi cunoscut pe întreg pământul și care va avea o mulțime de fii duhovnicești.
Așa a și fost. Atunci când părinții săi încercau să-l convingă să se căsătorească, Cuviosul Macarie s-a retras în pustie și s-a rugat Mântuitorului Hristos să-l ajute să depășească acest moment, pentru că dorința lui este să se facă monah. După trecerea la Domnul a logodnicei şi a părinţilor săi, a dat săracilor tot ceea ce moștenise, apoi, cunoscând un călugăr bătrân, venit la Biserica din sat pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, Sfântul Macarie l-a rugat să-l ia lângă dânsul ca ucenic.
Astfel, retrăgându-se în pustie, s-a făcut monah, trăind în rugăciune și înfrânare. Şi-a săpat un tunel sub chilie, şi la capătul acestuia ‒ o peşteră, în care se ascundea atunci când era căutat de oameni. Totuşi, pentru a-i lumina pe cei necredincioși, a săvârșit mai multe minuni. În anul 360, Cuviosul Macarie a întemeiat mănăstirea care îi poartă numele, în pustia Nitriei, cu viață monahală neîntreruptă până astăzi. Sfântul Paladie, unul dintre cei mai buni prieteni ai Sfântului Ioan Gură de Aur, spunea că Sfântul Macarie se afla permanent într-o stare de uimire sau extaz, mintea lui fiind mereu la Dumnezeu, nu la lucrurile acestei lumi. Pentru smerenia şi blândeţea sa era considerat a fi un „dumnezeu pe pământ”. A trecut la cele veşnice în anul 390, după 90 de ani de aleasă viețuire. Moaştele sale se găsesc astăzi în mănăstirea coptă din Egipt, care îi poartă numele (Deir Abu Maqar).
Dialogul din deșert
Răsfoind paginile Patericului egiptean, aflăm un episod inedit, legat de viața Sfântului Macarie cel mare, episod care a fost preluat de iconari și zugrăvit în multe dintre Icoanele sale. Pentru cei care nu știu, Patericul este volumul care cuprinde cuvinte folositoare ale monahilor care s-au nevoit în principal în pustiul Egiptului în diferite forme de viață monastică, fie în completă pustnicie, fie în așezări monahale.
Revenind, aflăm că unul din cele mai exemplare episoade din viaţa Sfântului Macarie s-a petrecut în timpul unei plimbări prin deşert. Într-un dialog cu ucenicii săi, Cuviosul le-a povestit cum, mergând într-o zi prin nisipul aspru și înfierbântat de soare, a văzut aproape îngropat în pământ un craniu de om. Întinzând toiagul său fin lemn de finic, a ridicat craniul, iar când l-a întrebat cui i-a aparținut, acesta a început să-i vorbească: „Eu am fost slujitor al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu eşti Macarie, purtătorul de duh, şi în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin”. Cuviosul, continuând discuția, l-a întrebat despre ce chinuri și despre ce mângâiere vorbește, iar acela i-a răspuns imediat: „Pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul de dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt. Aceasta este mângâierea”. Cuprins de frică, Cuviosul i-a zis că e mai bine să nu se fi născut, date fiind aceste cumplite chinuri, apoi l-a întrebat dacă există vreun rău și mai mare în acel loc, dacă sunt chinuri și mai puternice. Iar craniul i-a răspuns: „Noi, cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puţin suntem miluiţi, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt”. Apoi, mâhnit de cele auzite, a luat Cuviosul Macarie craniul și l-a îngropat într-un loc aparte, ferit de drum, ca măcar aici să-și găsească liniștea.
Istorisirea se încheie cu un cuvânt de folos, cu o învățătură valabilă până în ziua de astăzi: „Trebuie, aşadar, să avem grijă să nu ne lepădăm de Dumnezeu prin faptele noastre, ca să evităm această pedeapsă înfricoşătoare. Tăgăduitor al lui Dumnezeu nu este numai acela care se leapădă de El doar prin cuvinte, dar şi cel care săvârşeşte fapte păcătoase”. Alături de acest cuvânt, de altfel, toate învățăturile Cuviosului Macarie cel Mare despre viața monahală, Ortodoxie și angajament social și duhovnicesc, în general, rămân până în zilele noastre adevărate surse de inspirație pentru clerici și credincioși deopotrivă.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro.
