Lumea Ortodoxă îşi măsoară firul din caier înainte şi după 29 mai 1453. Pentru că, după această zi, nimic nu a mai fost la fel. Căderea Constantinopolului a fost evenimentul ce a schimbat toată istoria. Și încă o mai schimbă până astăzi.
Povestesc izvoarele, consemnate mai târziu de către Ghenadie Scholaris, primul patriarh ortodox de după cădere, că însuși cuceritorul Mahomed, după câștigarea cetății ce se dorea a fi veșnică, a avut o epifanie. A văzut mâna lui Dumnezeu.
Odihnindu-se în palatul basileilor, în prima noapte de după biruință, o Mână a ieșit din perete, arătându-și degetele răsfirate. Cinci degete.
Nu a mai putut dormi. A trimis în puterea nopții după înțelepții sufiți islamici, poate, poate, îi va tâlcui cineva arătarea. Răspunsurile însă nu l-au mulțumit. Nu își găsea odihna. Ce să fie cu cele cinci degete ce îl bântuiau?
S-a gândit că, poate un creștin i-ar aduce liniștea. A trimis după monahul Ghenadie, ce scăpase măcelului. Atât rămâsese din lumea ortodoxă!
Primindu-l în sala ce odinioară găzduia icoana Maicii Domnului, protectoarea Cetății, Mahomed al II-lea Cuceritorul, îi povestește monahului creștin viziunea ce îi chinuia existența.
Ghenadie a ascultat lăcrimând…
– Stăpâne, cele cinci degete ale Mâinii lui Dumnezeu, nu este un mesaj pentru tine, ci pentru noi, cei ce ne consideram a fi, până ieri, poporul lui Dumnezeu!
– Cinci degete – ne spune așa Dumnezeu: dacă găseam cinci drepți în cetatea Ortodoxiei, nu lăsam cetatea în mâinile osmalâilor! Dacă erau cinci drepți în cetate, astăzi, stăpâne, nu erai acum în palatul împăratului Constantin, ci departe, în stepele Caucazului…
5.20. Sună ceasul. Pipăi să-l opresc. L-am găsit. Nu îmi vine să mă ridic, la ce ploaie și frig a fost la Londra sâmbătă, îmi vine să îmi trimit demisia pe whatsapp. Deschid social media, cu ochii pe jumătate închiși…
Atâta tristețe și deznădeje de parcă eram pe 30 mai 1453. Căzuse Constantinopolul referendumului. Nu știu cine joacă rolul lui Mahomed, însă, cifrele sunt limpezi și fiecare le va folosi pentru a argumenta în felul ce-i convine. Am văzut deja reacția unor vectori de imagine. Am văzut titluri. Am văzut jigniri. Am văzut acuzări. Înfrângeri. Cereri de demisii. Lacrimi. Indignare. Lepădare de neam, de viță, de rădăcină românească…Cineva scria că deja creștinismul este în minoritate…
De la Constantinopolul căzut la Ierusalimul Învierii
Da, căzuse Constantinopolul neamului românesc.
Pentru unii. Căci pentru alții, din care și eu fac parte, se vede un răsărit de soare. Ce credeți, pe 30 mai 1453 nu a mai răsărit soarele?
A doua zi după, s-a transformat într-un prezent veşnic – în ziua a opta. În ziua veșniciei. Refuz să cred într-o înfrângere, chiar și pentru o primă bătălie. Pe fiecare prescură proscomidită în lumina caldă a abisidei Bethleemului, sunt imprimate cu sudoarea celui ce frământă, IS HR NI KA. Iisus Hristos, Biruitorul. Iisus Hristos, Biruiește. Cum poți să proscomidești și să nu crezi în biruință? În biruința cea adevărată. Nu cea de imagine. Nu de politică eclesială, nu de PR sau a fi politic corect.
Să ne amintim! Și iudeii au avut aceeași ispită – vedeau un Hristos de succes. Așa cum ni l-am fi dorit și noi la referendumul din anul 2018. Să vezi umflare în pene ortodoxe, dacă trecea referendumul. Nu ne reveneam din mândrie, nici în 50 de ani!
Însă, uităm că binecuvântăm o altă împărăție – A Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. O Împărăție care nu prea are nimic din lumea aceasta. Iar noi ne dorim succesuri, vorba cuiva. Creștinismul, așa s-a născut: în simplitate, în bucurie, în taina cămării inimii, în întâlnirea caldă dintre Hristos și cei adunați în jurul Potirului. În liniștea cămării inimii și a candelei aprinse. Ne-a smerit Dumnezeu. Și bine ne-a făcut, ca să ne vedem realitatea cea de toate zilele.
Ne dorim credincioși mulți la Biserică? Veniți în Occident, în bisericile românești și vedeți cum săracii preoți nu fac față, de multe ori fiind depășiți de situație. Să împărtășești cu orele, afară în frig. Să spovedești cu nopțile… Vorba unui părinte drag: cea mai frumoasă Liturghie pentru mine, este aceea în care vin doar câțiva credincioși. Și nu este lipsă de evlavie. Este un adevăr. Ne dorim biserici pline, iar când le avem, nu putem să le gestionăm. V-ați gândit, dacă printr-o minune, duminica viitoare vă vine la biserică, dragi părinți, toată parohia? Nu doar 10%!
Apropo de Constantinopol și căderea sa răsunătoare. Șă știți că nici lumea bizantină, nici măcar veacul Părinților, nu au fost lumi ideale. De multe ori ne amăgim cu simfonia bizantină, dintre Biserică și Stat. Dacă am ști câte nasuri tăiate, câți ochi scoși la propriu, câte călugăriri cu forța, au fost în lumea basileilor ortodocși, nu am mai vedea în Biserică secolelor apuse, lumea ideală.
Referendumul din anul 2018 a fost un bun barometru. Un cântar corect. Aceștia ne suntem. Cu bune. Cu rele. Cu mult. Cu puțin. Cinste preoților care și-au luat băbuțele la braț și au votat. Cinste tinerilor care și-au jertfit timpul pentru a pune o mărturie bună. Plecăciune monahilor și monahiilor ce și-au lăsat chiliile și pacea că să voteze pentru familii. Ei, cei fără de familie. Închinare mamelor și bunicilor creștine. Cinste celor care au bătut kilometri ca să voteze. Mulțumire celor ce s-au ostenit și au scris corect și la obiect. Ce să mai! Poporul lui Dumnezeu!
Dacă în Constantinopol nu au fost cinci drepți, în țara noastră, ni se demonstrează după 6 și 7 octombrie 2018, că sunt, nu mai puțin de 3.700.000 de candele aprinse seară de seară, fără a le socoti pe cele din biserici, catedrale și mănăstiri.
O fi mult? O fi puțin? Pentru mine, este mult și dătător de nădejde să vin din țara celor 3.700.000 de candele aprinse!
Sus inimile!
Articol preluat de pe jurnaldemigrant.wordpress.com
