,

Dispreţuirea gândurilor de hulă

– Părinte, Avva Isaac spune că biruim patimile prin smerenie şi nu prin dispreţuire[1]. Oare dispreţuirea unei patimi şi dispreţuirea gândurilor de hulă este acelaşi lucru?

– Nu, dispreţuirea unei patimi are mândrie, încredere în sine şi, ceea ce este mai rău, îndreptăţire. Adică te îndreptăţeşti pe tine însuţi şi nu-ţi recunoşti patima. Este ca şi cum ai spune: „Patima aceasta nu este a mea, nu are legătură cu mine”. Şi astfel nu te mai nevoieşti ca să te eliberezi de ea. Însă gândurile de hulă trebuie să le dispreţuim, pentru că, aşa cum am spus, nu sunt ale noastre, ci ale diavolului.

– Atunci când se preface cineva înaintea altora că are o patimă, de pildă atunci când face pe lacomul cu pântecele, îl batjocoreşte pe diavolul?

– Atunci când se preface cu prefacerea cea bună, nu înseamnă că îl batjocoreşte pe diavolul. Îl batjocoreşti pe diavolul atunci când, deşi el îţi aduce gânduri de hulă, tu cânţi.

– Părinte, cum să alung un gând de hulă care îmi vine în vremea slujbei bisericeşti?

– Prin cântarea psaltică. Deschidevoi gura mea…[2] Nu ştii muzică? Să nu-l scormoneşti, ci dispreţuieşte-l! Atunci când cineva discută cu astfel de gânduri în vremea rugăciunii este ca şi cum un militar s-ar juca cu o grenadă în mâini în vremea când dă raportul.

– Şi dacă stăruie?

– Dacă stăruie, să ştii că undeva, înlăuntrul tău, are un adăpost. Dar soluţia cea mai bună este dispreţuirea diavolului, deoarece el dă meditaţii de viclenie. În vremea aceea este mai bine să nu rostim nici măcar Rugăciunea lui Iisus, deoarece, făcând aceasta, arătăm că ne preocupă subiectul, iar diavolul ţinteşte punctul slab şi ne bombardează mereu cu gânduri de hulă. Este mai bine să cântăm. Vezi, până şi copiii cei mici atunci când vor să dispreţuiască pe vreun oarecare copil ce le vorbeşte, îi spun „tralala”, aşadar cântă. La fel să facem şi noi diavolului. Însă noi vom psalmodia, nu vom cânta. Psalmodia este rugăciune îndreptată către Dumnezeu, dar şi dispreţuire a diavolului. Şi astfel cel viclean este lovit şi de aici şi de dincolo, şi astfel va pieri.

– Dar atunci când sunt într-o astfel de stare, Părinte, nu pot cânta şi îmi vine greu chiar să mă şi împărtăşesc.

– Aceasta este foarte periculos. Aghiuţă îţi face blocaj. Să mergi să cânţi, să te împărtăşeşti, pentru că gândurile acestea nu sunt ale tale. Ascultă ce-ţi spun: să cânţi un Cuvinese cu adevărat, ca astfel aghiuţă să-şi ia cele de cheltuială şi să plece. Nu ţi-am spus despre un călugăr? A venit în Sfântul Munte când avea 12 ani. Era orfan, de aceea îşi pierduse afecţiunea de la mama lui trupească şi astfel toată dragostea lui a îndreptat-o spre Maica Domnului. O simţea ca pe mama lui. Să fi văzut cu ce evlavie se închina la icoane! După aceea diavolul a exploatat această dragoste şi i-a adus gânduri de hulă. Sărmanul, nu mai mergea nici să se închine la icoane. Când Stareţul lui a aflat aceasta, l-a luat de mână şi l-a pus să sărute icoana Maicii Domnului şi a Mântuitorului pe faţă şi pe mâini, şi îndată a fugit diavolul. Într-un fel este o obrăznicie să o săruţi pe faţă pe Maica Domnului şi pe Hristos, dar aceasta a făcut-o stareţul tocmai ca să alunge gândurile ce le avea călugărul.

[1] Începutul irmosului de la Cântarea întâi a Canonului Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu de la Acatistul BuneiVestiri.

[2] Catavasia la Cântarea întâi a Canonului BuneiVestiri.

Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2012.