Preot Ioan Istrati
Odată, a venit la mine o doamnă, foarte tulburată. Discutând cu ea, am văzut că avea probleme grave și necazuri. Din vorbă în vorbă, am aflat că avusese mai multe avorturi.
I-am dat canon de rugăciune toată viața. I-am zis că trebuie să plângă mereu în taină pentru scumpii bebeluși care voiau să o sărute și să-i zică mamă, uneia care i-a tăiat în bucăți.
Femeia a început să plângă.
– Lacrimile sunt cele care vă vor scoate din Marea Roșie, a sângelui vărsat, și din iad.
Era frig afară.
Apoi i-am zis:
– Uitați, vă dau un Canon. Să cumpărați și să dăruiți căciulițe tuturor copiilor pe care îi întâlniți.
– Da, părinte, a zis hotărât femeia.
Au trecut vreo doi ani. Femeia, din altă localitate, a venit iar la Biserică la noi. Am recunoscut-o. M-a îmbrățișat. Vreo câteva bătrânele din Biserică au dat din cap dezaprobator.
– Ce mai faceți, doamnă?
– Bine, părinte. De doi ani m-am rugat și am plâns în taină pentru pruncii omorâți. Am dăruit sute de căciulițe de mohair tuturor copiilor. Și acum am vreo trei.
Și scoate din geantă și-mi arată.
M-am bucurat nespus de cum a rodit cuvântul meu în inima ei.
– Și, părinte, acum două săptămâni am visat patru copilași mici de tot, două fetițe și doi băieți, copiii pe care i-am ucis…
Și a izbucnit în plâns.
– Aveau căciulițe de mohair pe cap și au zis: mulțumesc, mămică. Vorbeau ca niște oameni mari.
Am binecuvântat-o pe femeie și i-am zis:
– Continuăm rugăciunea și milostenia cu căciulițe.
– Da, părinte, până la moarte.
