Doamne, cât era de frumos!

Vorbeam adineauri de oamenii aceia curați de la sate, de țăranii copilăriei mele. Să știți că pe atunci lumea nu ținea ura. Pur și simplu, oamenii nu știau să păstreze ura în inimă. Era sărăcie mai mare decât azi, dar se-mpărțea sărăcia. Se-mpărțea între oameni care se ajutau între ei cu lucruri mărunte, c-o cană de lapte cald, cu câțiva cartofi, c-un pumn de porumb pentru o mămăliguță, cât să mănânce copiii, acolo.

Trăind această viață simplă, curată, sărăcia nu o simțeai. Parcă nu se ajungea la atâta suferință. Iar Crăciunul și Paștele încă se păstrau. Nu era ca acum, doar un prilej de mâncat, de băut și de chefuri.

În copilăria noastră, Biserica era plină. Țin minte cu câtă bucurie veneam cu toții! Satul era mare și veneau familii întregi, cu copii mici în brate, prin omăt, nimeni nu rămânea acasă. Se colorau ulițele de atâta lume, în costume populare, ne salutam cu voioșie unii pe alții și pe nimeni nu vedeai încruntat.

Pe atunci, se dăduse un ordin care scosese viile de la țară. Nu prea găseai mulți bețivi prin familiile de creștini. Parcă văd și acuma, înainte de Crăciun, cum veneau bărbații acasă cu câte o sticlă de vin. Atât. O sticlă de un litru, care le ajungea aproape până pe la Anul Nou. Bărbatul bea așa, la masă, cu cei din familie, câte un păhăruț de vin roșu în cinstea Sărbătorii.

Și se postea..[…]. Și, vă spun, nouă copiilor ne făcea bine mâncarea asta. Parcă ne simțeam mai ușori, parcă aveam privirea așa mai limpede și, dacă vorbiți de minuni, parcă tot ceea ce vedeam în jurul nostru ni se părea o minune.

Era altfel. Altfel știai să te bucuri de gustul mâncărurilor, altfel le simțeai rafinamentul atunci când mâncai puțin și simplu. Până și lipsurile, așteptarea unor bunătăți ce vor veni, aveau în ele un sâmbure de minune.

Era frumoasă, mai cu seamă, așteptarea aceea din Ajun, a mâncării de frupt. A doua zi dimineața, după slujbă, veneam acasă cu inima veselă. Ne aștepta masa plină: piftie, sarmale, cârnați, bob, cozonaci care te amețeau cu parfumul lor… Toate le aveam acolo, pe masă.

Toate le aveam, deși părinții noștri au fost niște țărani simpli, iar noi eram opt frați. Doi au murit de copii, șase am trăit toți până acum, nu demult, când o sora de-ale noastre a plecat către Domnul.

Din cei șase frați, trei am ales viața monahală.

Am copilărit toți într-o singură odaie, într-o biată căsuță din mijlocul Bărăganului.

Cu toate că erau timpuri grele, părinții noștri niciodată nu s-au plâns de vreo lipsă. De fapt, nici nu aveam lipsuri. Cu adevărat nu simțeam sărăcia.

Fiindcă eram împreună…

Fiindcă eram în familie…

Părintele Macarie – Mănăstirea Pasărea

Total
132
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Marcu 6, 1–7)

Next Post

Viețile Sfinților – septembrie, ziua 28

Related Posts