De când eram copil, mama ne ducea la Biserică. Eram unsprezece copii şi ea ne ducea pe toţi la Biserică. Copii fiind, îi spuneam că ne dor picioarele, că vrem să ieşim afară. Şi mama ne zicea:
„Mă, voi nu ştiţi ce înseamnă rugăciunea şi nu ştiţi să vă rugaţi lui Hristos, dar durerea picioarelor voastre este rugăciunea voastră către Dumnezeu. Asta-i rugăciunea voastră, când te dor picioarele pentru Hristos. Să-ţi obosească trupul pentru Hristos, că nu ştii să te rogi, că eşti copil”.
Ceea ce mă impresiona la mama era rugăciunea ei. Mama vorbea cu Dumnezeu aşa cum vorbea cu tata.
Spunea:
„Doamne, de ce găinile mele nu mai fac ouă? Vreau să hrănesc copiii aceştia!”, sau „De ce vaca nu dă lapte?”, sau „De ce a murit porcul de boală? Păi, Doamne, nu vezi că eu am aici de hrănit nişte guri?”.
Am învăţat de la mama această relaţie personală cu Dumnezeu şi am avut-o în închisoare, alături de relaţia cu mama.
Mama nu ştia teologie deloc. Dacă o întrebai ce înseamnă Sfânta Treime, nu ştia. Ea ştia numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar ce înseamnă Sfânta Treime nu ştia. Dacă poţi să ai o credinţă din aceasta simplă, eşti cel mai fericit! Nu mai ai nevoie de nicio teorie. Nimic nu te va putea sminti, nimic nu va tulbura credinţa ta.
Pe mama n-au tulburat-o nici morţile copiilor ei, nici sărăcia, nici bogăţia. Nu a fost ea bogată, dar în orice caz, am avut şi perioade bune. Nici bogăţia n-a trufit-o, nici sărăcia n-a înjosit-o, ci a rămas la fel de fidelă credinţei şi la fel de directă în relaţia cu Dumnezeu.
Extras din Cuvinte vii – Părintele Gheorghe Calciu, Editura Bonifaciu.
