Preot Ioan Istrati
Azi am făcut Dumnezeiasca și Scumpa Liturghie, de dimineață. M-am rugat: Doamne, învață-mă să simt durerea lumii.
După slujbă, era un vânt uriaș și o ploaie rece ca gheața. Când mă dau jos din mașină, aud un mieunat, un scâncet de copil mic, în disperare, în șanț. Mă duc. Doi pui de cățel, fără ochi, abia fătați, într-un sac legat. Unul e rece. Celălalt, înghețat, urlă din toți rărunchii. Îi iau pe amândoi. Îi duc în casă, îi șterg cu prosoape, îi încălzesc cu feonul. Celui aproape mort îi fac masaj cardiac o oră. Deschide gura un pic, apoi iar cade în întuneric. Și iar și iar. Într-un târziu, inima începe să bată. Sunt adorabili. Iau o pungă, îi fac o gaură și le picur iaurt, ca dintr-un biberon. Papă pofticioși. Ăla mic plânge razgăiat dacă plec. Ăla mare are în el o putere uriașă, de a urlat ca un nebun cel puțin trei ore. Acum îmi amintesc că dimineață la 7 am auzit în șanț același scâncet.
Stau și mă gândesc. Așa trebuie să plângem noi, ca rugăciunea noastră să străbată norii groși ai păcatului și să ajungă la cer. Puiul a zbierat într-o disperare, cu siguranța că îl va aude cineva.
Al doilea lucru. Suntem atât de răi, că s-a inventat iadul pentru noi. Ce creaturi imbecile și nemernice au putut să arunce doi pui fără ochi, în ploaie înghețată, într-un sac legat la gură.
Puiuții sunt de o scumpete și frumusețe unice. Ăla care a văzut moartea ca un frig necuprins plânge atât de tare când plec de lângă el. Nu se liniștește decât când îl iau în mână. Ca un bebeluș.
Dumnezeu să ne ierte, ca tare proști și rai mai suntem.
