Preot Ioan Bădiliță
Cele mai frumoase amintiri din primii ani de preoție, pe care le păstrez cu-atâta dragoste în hippocampusul sufletului meu, nu sunt soboarele mărețe, hramurile pregătite cu migală, slujbe înălțătoare sau performanțele omiletice. Și nici măcar reușitele în materie de construcții, deși aici a fost și este nevoie de mult efort, iar bucuria de a duce la capăt un șantier este direct proporțională cu pasiunea și dragostea investite.
Nu, cele mai frumoase amintiri sunt diminețile din postul Crăciunului când, cu noaptea-n cap, și înfofolit ca un explorator al zonelor polare, mergeam să împărtășesc pe sărmanii bătrâni – o bună parte dintre ei abandonați precum paharele de colivă în cimitir de Paștile blajinilor – și pentru care prezența preotului în casă era singura dâră de bucurie în așteptarea ultimului tren.
De pildă, ca să ajung la o băbuță de la marginea satului, înainte de a-și lua pastilele pentru cinșpe boli, trebuia să străbat un câmp acoperit cu zăpadă până deasupra genunchilor. La ora 6 dimineața, în luna decembrie, satul încă mai sforăie. Pe lângă beznă și mersul greoi, 3 sau 4 câini s-au gândit să-mi pună la încercare glandele suprarenale. Țineam palma dreaptă apăsată pe inimă. Între palmă și inimă se afla cea mai mare comoară din univers. Trupul Stăpânului. Apăsam din ce în ce mai tare, de parcă aș fi vrut să intre cu totul în corpul meu. Câinii lătrau bezmetic în urma mea. Gâfâiam și spuneam în șoaptă: „Doamne, mai avem un pic. Te țin bine. Nu Te las din mână. Tu păstrează câinii la distanță, că eu mă ocup de drum.”
Pe cer strălucea o lună durdulie, ca burtica unei mămici în săptămâna 39. Lumina ei se reflecta pe suprafața zăpezii, de parcă ar fi nins cu miliarde de cristale Swarovski.
În cele din urmă, ajung la destinație. În casă, mă izbește un miros greu. De singurătate și urină. Deși am un simț olfactiv foarte fin, nu cedez. Din crăpăturile sobei, firicele de fum țâșnesc ca din găurile unei cădelnițe. Îmi închipui că a pus vreun Înger o boabă mare de tămâie înauntru, și mirosul din jurul meu se schimbă. Îmi pun epitrahilul și încep rânduiala cuvenită. La plecare, mai arunc o privire în urmă. Hristos săvârșise încă o înviere. Prin mâna mea. O trestie fumegândă.
Acum, de s-ar aduna toți specialiștii în Biblie, toți filologii, filosofii și oameni de știință, cu doctorate la Stanford, Yale și Tübingen, ca să-mi demonstreze că acolo, în cutiuța pe care o apăsam la piept, nu e Hristos, ci doar niște firimituri bine conservate, eu voi aprinde o lumânare, și voi depune mărturie… Da, voi mărturisi despre zâmbetul lui moș Costache, despre inima împăcată a lui Viorel, lumina din ochii lui tanti Anica, lacrimile lui Toader, despre bătrâna Ileana, care nu putea să moară datorită unui păcat greu din tinerețe. Pot spune, împreună cu Roy Batty din Blade Runner: „I’ve seen things, you people wouldn’t believe / Am văzut lucruri pe care voi, oamenii, nu le-ați crede”. Și toate acestea pentru că acolo, în cutiuța dintre palma și inima mea, odihnește Dragostea unui Dumnezeu care atât de mult a iubit lumea, încât s-a făcut și firimitură, ca omul să nu mai poată să-I spună: Doamne, ești prea mare pentru mine.
