Duminică, 18 iulie 2021, cu ajutorul Domnului, după peste 2200 de zile de când i-au fost răpiți doi dintre copii, Maria și Mihai, și la opt ani de la plecarea la Ceruri a Părintelui nostru Iustin Pârvu, curajoasa doctoriță Camelia Smicală, fiică duhovnicească a Bătrânului de la Petru Vodă, a ajuns cu toți copiii la mormântul Duhovnicului Neamului. În cele ce urmează vă prezentăm mărturisirea mamei românce despre minunile Părintelui din viața ei, așa cum a fost împărtășită redactorului ActiveNews înainte de aceasta binecuvântată regăsire cu o parte din moștenirea Părintelui Iustin.
„Mă deschid în fața dvs, Victor Roncea, pentru că ați trăit la fel ca și mine minunile Părintelui Iustin în viața dvs și puteți înțelege întru totul ce am trăit eu. M-ați întrebat cum l-am cunoscut pe Părintele nostru Iustin…
Lucram la Unitatea Primiri Urgențe (UPU) din Piatra Neamț și cineva de la Mănăstire a venit la noi cu o problemă medicală. Așa a făcut Dumnezeu că am ajuns și eu cu Andreea, fiica mea mai mare, la Petru Vodă, la picioarele sale.
Cum era Părintele… Părintele îți intra pe loc în suflet și te transforma. Nu știu cum să explic măreția lui. Că avea o măreție care te făcea să te ghemuiești undeva într-un colț al constiinței tale, fără să spună un cuvânt. Niciodată nu te judeca, dar privirea aceea a lui te făcea să te judeci singur.
Am fost apoi de mai multe ori și mă spovedeam de fiecare dată. La câte lucruri greșite gândeam și făceam, o singură dată nu m-a certat. Nu-mi făcea critici directe. Te întreba pe tine ce ai de gând să faci și apoi te lăsa să dai singur răspunsul. Sfatul venea parcă din Ceruri! Harul lui te făcea să-ți găsești aproape pe loc răspunsul la probleme pentru care te frământasei luni de zile. Cel puțin cu mine așa era.
Părintele a văzut ce mi se va întâmpla
Înainte să vin în Finlanda m-am dus și m-am spovedit. Și mi-a spus să nu plec că nu o sa-mi fie bine. Părintele văzuse… Dar eu luasem deja hotărârea. Și Părintele știa că o luasem. Eu cu Părintele nu aveam nevoie de cuvinte. Știam (simțeam) că el știe tot. Și știa tot. Știa absolut tot ce se întâmpla în lume fără să se uite la televizor sau să asculte o știre.
De multe ori Părintele îți spunea ceva, deși știa că vei face invers, numai ca să te testeze, să vadă dacă ești hotărât să mergi pe acea cale. În plus, așa te avertiza…
Asta îmi amintesc foarte bine. Cum s-a uitat în ochii mei să vadă dacă înțeleg ce mă așteaptă și dacă sunt pregătită pentru ce va urma. Eu eram hotărâtă să iau lumea în piept. Și a înțeles asta. Știu asta pentru că mi-a dat binecuvântare, deși mi-a spus să nu plec.
Apoi, când am ajuns aici și am realizat în ce am intrat, mi-a fost rușine să-i spun Părintelui. Vorbeam la telefon ca și înainte, dar nu-i spuneam nimic din ceea ce aveam de suferit. Părintele nu răspundea întotdeauna la telefon. Dar de fiecare dată când eram la marginea deznădejdii răspundea. Mă lasă să ajung acolo și apoi mă scotea cu două vorbe spuse la telefon.
Când eram în chilia lui, lua copiii în brațe, dar soțului mei îi trântea ușa-n nas
Cât am putut, am venit în fiecare an în România, până în 2010. Apoi am fost ca închiși în Finlanda. Înainte mergeam de fiecare dată la Petru Vodă cu copiii. Ca întotdeauna, eram grăbită… Părintele știa totul despre problemele cu care începusem să mă confrunt, deși încă nu-i spusesem nimic. Dovadă e că, efectiv, când ajungem, îi trântea ușa în nas fostului meu soț. Niciodată nu l-a primit în cămăruță lui. Îi închidea ușa în față, ca și când nu l-ar fi văzut.
Când eram în chilia lui, lua copiii în brațe și scotocea pe sub pat (așa cu copiii în brațe) după bunătăți pentru ei. Plecam cu cel puțin două traiste de acolo…
Icoana Sfântului Andrei de la Biserica ortodoxă din Tampere e de la Părintele Iustin
Minunile Părintelui… Dacă vreți o dovadă că Părintele știa tot, am să vă povestesc ceva:
Nu prea aveam bani. Că eram singura care aducea bani în casă. Îmi strânsesem niște bani să cumpăr mai multe icoane ca să le aduc în Finlanda. Voiam să cumpăr și o icoană a Sfântului Andrei să o duc în Biserica ortodoxă din Tampere, că nu o aveau. Și aveam banii cam numărați. Îmi mai trebuia doar pentru Icoana Apostolului nostru, Andrei. Am scos oricum niște bani să-i dau Părintelui de pomelnic (deși niciodată nu primea de la mine).
Părintele se uită la mine zâmbind și-mi spune:
“Păi mai atâția bani ai (și îmi zice suma exactă pe care o aveam în portofel)… Da-i și pe restul!”
Părintele zâmbea. Mă încerca… Eu, atunci, am scos toți banii și i-am dat. Am uitat de icoane. Părintele, zâmbind, mi-a dat banii înapoi, plus o icoană de la Ierusalim și o sumă de bani de la el, îndemnându-mă să merg pe la pangar. Banii aia au fost suma exactă pentru icoană Sfântului Andrei care e acum în Biserica Sfântului Nicolae din Tampere. Nu-i spusesem Părintelui nimic înainte…
Maria e născută cu rugăciunile Părintelui. Medicii ziceau că voi muri la nașterea ei
Din problemele rezolvate… Mihai a făcut anorexie nervoasă la vârstă de 3 luni, din cauza stresului și a torturilor psihice la care eram supusă eu. Vomita și de câte 10 ori pe zi. Era un chin. Sunam tot timpul la Părintele și plângeam că îmi moare copilul că la spital nu-i găsiseră nimic. De fiecare dată, Părintele mă ajuta. Îi simțeam rugăciunea. Cu ea Mihai se făcea mai bine.
Când am rămas însărcinată cu Maria, știam că nu prea sunt șanse să o nasc. Aveam deja două cezariene de urgență (Andreea, cu 3 săptămâni înainte de termen și Mihai, cu 2 luni înainte de termen, cu dezlipire de placentă). În plus, după cezariana lui Mihai au uitat 10 cm de placentă în uter și m-au chiuretat abia după 3 luni (să stau 3 luni cu 10 cm de placentă în mine și să rămân în viață e tot o minune de-a Părintelui). Uterul era foarte afectat; stătusem cu infecție, chiuretajul subțiase și mai mult peretele, iar sarcina era mult prea aproape după a două cezariană. Mi s-a recomandat “avort terapeutic”. Aproape mă obligau să fac avort. Mi se țineau ședințe de “lămurire” că nu am nicio șansă să scap și rămân și Mihai cu Andreea fără mamă.
Sunăm la Părintele și plângeam. Părintele atât mă întreba: “Și acuma ce faci?” Nu mai știu de câte ori m-a întrebat, dar de fiecare dată îi răspundeam că “Merg cu Dumnezeu înainte”. Atunci mă încuraja și îmi spunea să dau copilul la Mănăstire că îl cresc ei. Și eu îi răspundeam de fiecare dată că nu-l dau, îl cresc eu și că merg cu Dumnezeu înainte. Și Părintele s-a rugat pentru noi. Iar Maria a fost singurul copil al meu care s-a născut la termen și cu peste 3 kilograme. Și nu am avut absolut nicio problema după a treia cezariană, care ar fi trebuit și ar fi putut să-mi fie fatală, în condițiile date. M-am externat la cerere după cinci zile, deși în Finlanda se stă în spital o săptămână după cezariană. Medicii au rămas uimiți.
Maria e născută cu rugăciunile Părintelui. Părintele m-a învățat ce înseamnă credința și ce minuni vin din ea. Maria a adormit de când era mică numai cu poza Părintelui în brațe. În 10 secunde o adormea.
În momentul în care „am aruncat piatra de moară din spate”, Mihai s-a făcut sănătos complet și nu a mai vomitat niciodată de atunci.
Situația cu tatăl copiilor… La un moment dat am îndrăznit și i-am spus Părintelui despre probleme grave cu care mă confruntăm. Și Părintele mi-a spus că nu e valabilă căsătoria mea și că am o piatră de moară în spate pe care trebuie să o arunc. De nu știu câte ori mi-a spus asta, până am aruncat-o, mi-am făcut curaj și am plecat cu copiii din iad. În momentul în care am plecat, Mihai s-a făcut sănătos complet și nu a mai vomitat niciodată de atunci.
Am plecat atunci fără să știu că iadul ne va urmări și că Părintele ne va lăsa singuri… N-am mai apucat să-l văd. Plata pentru graba mea de fiecare dată când mergeam la Părintele. Nu am mai avut voie să ieșim din Finlanda.
Îl rugăm la telefon pe Părintele să nu plece până nu ajungem acolo. Dar a hotărât că așa ne poate ajut pe noi toți – mă refer la toți românii – mai bine, de acolo, din Rai. Numai că în Rai nu sunt telefoane. Și nu pot să-i mai aud vocea Părintelui…
Am plâns tot timpul…
Am plâns tot timpul atunci… Nu știu de ce dar mă doare încă foarte tare că a plecat și că n-am ajuns la înmormântare și nici la mormântul Lui. Și mi-e tare dor de el. Mi-aduc aminte cum de fiecare dată ne punea la masă… Mi-e dor să ne pună la masă și să ne păzească să mâncăm, să fie el sigur că ne-am săturat. Mi-e dor să-i aud vocea și să-l văd cum plutește. Că Părintele nu știa să meargă. El plutea…
Și mi-e rușine că nu mă pot ridica la cinstea pe care mi-a făcut-o Părintele, de a intră în viață noastră.”
Sursa: http://www.activenews.ro
