Preot Alexandru Lungu
Când îmi îngrijesc puii uneori atinși de vreun virus neastâmpărat și pus pe șotii, îmi fuge imaginația la doi tătici curajoși. Unul al Vechiului Testament, un Iov îndrăgostit iremediabil de Dumnezeu, atât de îndrăgostit încât aducea jertfe după fiecare zi onomastică a propriilor odrasle, ca nu cumva în vreun moment de neatenție, copiii săi, să fi spus, gândit sau acționat împotriva Creatorului, Cel care pe toate le plinește. Și pus în fața morții celor mai scumpe diamante ale vieții, proprii copiii, își păstrează credința și nădejdea că așa cum Dumnezeu pe cele bune le-a oferit de-a lungul vieții, tot așa se cuvine să le primim și pe cele rele.
Iar al doilea tătic erou la care îmi fuge mintea în momentele grele, epuizante, ce par a nu se mai sfârși, este voievodul Brâncoveanu. Acel om demn și hotărât, care nu s-a clătinat în fața turcilor, când i-au amenințat cu moartea proprii copii dacă nu se va lepăda de credința creștină. Mai mult decât atât, când cel mic a dat semne ca ar înclina balanța mai mult pentru viața aceasta, nici măcar atunci nu a schițat semn de slăbiciune. A decis că mai bine aici câteva clipe de despărțire, decât o veșnicie de singurătatea pe tărâmurile întunecate ale Șeolului.
Când avem frică și ne pierdem curajul la vreo banală răceală sau poate încercare mai mare cu care Dumnezeu ne pune credința la test, îngăduind copiilor noștri semne ale durerii și părăsirii harului, să chemăm în rugăciune pe acești doi bărbați demni și neînfricați. Suntem slabi, dar ei pot deveni sursa noastră de curaj. Sus inimile!
