Fiind secetă mare în vara anului 1990, ucenicii îi spuneau Părintelui Paisie, care zăcea la pat: „Nu plouă, Părinte, este secetă mare!”
Iar el răspundea: „Să ne rugăm lui Dumnezeu cu lacrimi şi să postim, că Domnul are de unde da, dacă are cui da!”
După ce a început să plouă, ucenicii i-au spus: „Părinte Paisie, plouă afară!”
Iar el a început a plânge în pat şi a zis ucenicului său de chilie, monahul Gherasim: „Adă-mi şi mie un pahar cu apă de ploaie de afară să beau, că cine ştie ale cui sunt lacrimile acestea!”
Extras din Arhimandrit Paisie Olaru, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
