Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon)
Deși această relatare a minunii seamănă mult cu cele descrise de ceilalți doi scriitori sinoptici, în Matei 20, 29-34 și Marcu 10, 46-52, textele au câteva diferențe: în Matei sunt menționați doi orbi, Matei și Marcu amplasează minunea la ieșirea din cetatea Ierihonului, iar Luca la intrarea în aceasta, Marcu ne dă și numele orbului, Bartimeu (10, 46). Deși pot fi înțelese ca minuni diferite, detaliile pot fi conciliate: în circumstanțe asemănătoare, persoane suferinde de orbire au aceeași atitudine de slăvire a lui Hristos ca „fiu al lui David” și cer vederea, pe care o primesc în mod identic.
Plecând de la realitatea existenței orașului vechi Ierihon și, alături, a noii cetăți regale zidite de Irod cel Mare, despre care ne vorbesc scriitorii Iosif Flaviu și Eusebiu din Cezareea, vindecarea orbului ar fi putut avea loc între porțile acestora, după unii la ieșirea din cetate, după alții la intrarea în ea. Precum orice loc cosmopolit al Antichității, Ierihonul era preferat pentru câștigarea milei publice, încât la porțile acestuia trebuie să fi fost mulți cerșetori, mai ales că unui orb i-ar fi fost greu să se întrețină singur.
În mod evident, Hristos Domnul a făcut „multe alte minuni înaintea Ucenicilor Săi”, „care nu sunt scrise în cartea aceasta” (Ioan 20, 30), printre care și vindecări ale celor orbi, mărturii ale mesianității Sale: „Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi”, afirmă profetul Isaia (35, 5; 42, 7). Faptul că Sfinții Evangheliști Marcu și Luca fac referire „la un anume orb” – Sfântul Marcu menționându-i numele, Bartimeu – arată că acesta era bine cunoscut comunității, ca unul dintre cei care L-au urmat pe Hristos (Luca 18, 43). Însă, așezat la periferia comunității și în praful drumului călătorilor, orbul din Ierihon este, înainte de întâlnirea cu Hristos, un ignorat, un sărac, un cerșetor, un om la dispoziția milei trecătorilor. Deși suntem tentați să credem că activitatea sa principală este aceea de a cere zgomotos bunuri necesare subzistenței, orbul își limitează toate simțurile, concentrându-se pe auzul revelator al prezenței aproapelui. El discerne din forfota intrării în cetate pașii grăbiți sau domoli, vocile pline de bucurie sau de furie, identitățile celor cunoscuți, oameni pe care îi așteaptă să se apropie cu milostivire de el.
Auzind mai mult, orbul din Ierihon discerne o mulțime focusată pe „Iisus Nazarineanul”, marele Învățător din Nazaret, Eliberatorul mult așteptat, marele Săvârșitor de minuni, vindecări și învieri, nume drag, dulce și iubit de cei suferinzi. Obișnuit să ceară mila regelui Irod când intra sau ieșea din cetate, orbul clamează acum mila noului rege, „Fiul lui David”, folosind un bine cunoscut titlu mesianic. Orbul devine dintr-odată foarte vocal, în contrast cu „văzătorii”, „aceia care mergeau înainte” (Luca 18, 39), care deschideau cu privirea drumurile și care vedeau toate, preocupați orbește de demnitatea Învățătorului, inducând îngrijorare și impresia pericolului iminent. Certarea „ca să tacă” nu îi stăvilește orbului glasul, ci, dimpotrivă, îl motivează să strige mai tare, vocea sa făcându-și drum spre Hristos. Glasul său devine vizibil Mântuitorului, Care Se oprește din drumul Său.
„Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”
Orbul de la Ierihon Îi rostește Domnului Hristos, de la distanță, de două ori aceeași rugăminte: „Fie-Ţi milă de mine!” (vv. 38-39). Dar, pentru a cerceta vederea lăuntrică a sufletului său, Mântuitorul îl confruntă față către față: „Ce voiești să-ți fac?” (v. 41). Altfel spus: Vrei pentru acum pomană sau ceva mult mai mult? În felul acesta, El arată totala Sa disponibilitate de a schimba viața omului, dacă acesta, prin credință, o va cere. Întrebarea se transformă astfel într-o promisiune a darului garantat, nemijlocit, precum în frumoasele noastre povești din copilărie, în care, la finalul călătoriei sale, omul virtuos este așezat în fața cămării pline de comori, din care trebuie să aleagă ceva, orice își dorește. În drum spre Ierusalim, Mântuitorul a pus aceeași întrebare celor doi fii ai lui Zevedeu, Apostolii Iacov și Ioan, care, în orbirea minții lor, I-au spus: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi!” (Marcu 10, 35-38).
Cel neputincios, orbul, are puterea acum să ceară totul. Și chiar asta face! El cere „deschiderea ochilor”, vederea chipului Celui ce l-ar putea vindeca. El Îl cere pe Însuși Dumnezeu: „Iar orbul a spus: «Doamne, să văd!»” (v. 41). Sănătatea vederii sale sufletești are nevoie să fie completată de vederea ochilor, spre o integritate a omului, chip al lui Dumnezeu. Orbul din Ierihon nu este un leneș, ce se ascunde în spatele dizabilității pentru a nu munci și a înșela bunăvoința comunității. Privirea sufletului său este ageră spre Hristos! Dar, dintr-o perspectivă pragmatică, el își dorește acum să obțină vederea ochilor, care i-ar da posibilitatea să muncească și să își câștige singur subzistența.
„Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu”
Prin slăvirea minunii de întreaga comunitate din Ierihon, Sfântul Luca ne face părtași bucuriei vederii lui Dumnezeu și ne încredințează de adevărul descoperit în cuvintele Sfântului Iacov: „Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 15). Orbul din Ierihon, cândva călăuzit de oameni, se îndreaptă fără călăuzire spre Mântuitorul său, devenind din nou un călăuzit, dar acum ca Apostol următor lui Hristos. Urmarea lui Hristos este vocația tuturor celor care au ochii deschiși, „ațintiți asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta Tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12, 2). Hristos este „lumina lumii” (Ioan 8, 12), El așază în strălucire întreaga creație ce ne-a fost oferită nouă ca dar, redându-i sensul dintru început.
Evanghelia aceasta este o Bună Vestire adresată tuturor celor aflați în suferință, o încurajare la a striga în rugăciune pe Hristos, indiferent de dificultățile pe care le trăim la nivel personal sau comunitar. Perseverența în a căuta „lumina” experienței de încercare și suferință, credința puternică în Doctorul Hristos și stăruința în rugăciune de invocare a prezenței Lui prin oamenii dragi, rude, colegi, prieteni, medici să ne lumineze calea presărată de dificultăți! Pentru aceasta, ectenia Bisericii, „Doamne, miluiește!”, este strigătul plin de credință care se opune și triumfă în fața muțeniei și orbirii acestei lumi.
Pr. conf. dr. Cătălin Vatamanu, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi
Sursa: http://ziarullumina.ro.
Puteţi citi şi:
