În rânduiala pregătirii slujitorilor pentru Sfânta Împărtășire există un tropar la sfârșitul celor 12 rugăciuni care ne arată un concept mai puțin sau indirect întâlnit în alte texte liturgice, sau chiar și în tratatele de teologie, și anume dorul lui Hristos de noi. Nu dorul nostru de Hristos Dumnezeu, ci al Lui de noi – contrar cu ceea ce am citit într-o traducere a acestui text în limba engleză. Dacă noi tindem spre Dumnezeu și, în cuvintele Fericitului Augustin, sufletul nostru este neliniștit până când se va odihni în El, troparul acesta arată reversul acestei stări, adică tinderea lui Hristos către noi prin dorul Lui de noi: „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; deci arde cu focul cel fără de materie păcatele mele și mă învrednicește a mă sătura de desfătarea care este întru Tine; ca săltând de bucurie, să slăvesc, Bunule, cele două veniri ale Tale”. Cât de mișcătoare sunt aceste cuvinte care ne trezesc în conștiința noastră realitatea faptului că lui Hristos Îi este dor de noi!
Dar de ce și cum poate să-ți fie dor de cineva și mai ales lui Hristos de noi? S-a scris și se spune, pe bună dreptate, despre cuvântul „dor” că este intraductibil pentru că el exprimă o stare sufletească de o complexitate adâncă ce are rădăcini în ființa noastră creată după chipul lui Dumnezeu și tinde după asemănarea cu El. Dacă avem această stare de dor în ființa noastră, înseamnă că Cel care a creat-o a introdus-o în ea pentru a o atrage cu dorul Lui de ea ca să înainteze, să crească și să se desăvârșească veșnic în El.
Nu se poate să-ți fie dor de cineva dacă nu-l cunoști și nu-l iubești. Dorul este dovada prezenței iubirii și intensificarea ei prin tinderea spre persoana cunoscută care-și extinde același dor spre tine și astfel te atrage spre ea.
Cunoașterea reciprocă între persoane este limitată, deoarece suntem ființe limitate în timp și spațiu. Cunoașterea lui Dumnezeu, însă, este infinită și deplină, El fiind atotștiutor. El ne cunoaște din veșnicie ca rațiuni existente în Rațiunea sau Logosul suprem pe care le aduce în existență concretă în timp, le materializează sau le plasticizează, cum ar spune Părintele Stăniloae, pentru a le conduce prin același Logos întrupat spre viața veșnică în ambianța iubirii Sfintei Treimi din Împărăția Cerurilor. Dorul lui Hristos de noi, iubirea Lui cea veșnică, s-a concretizat în venirea Lui pe pământ ca să devină asemenea nouă și să ne unească pe toți cu El, în care toți răspundem virtual cu iubirea noastră și cu dorul nostru de El, atrași fiind de dorul Lui. Suntem cunoscuți din veci pentru a continua să existăm în veci, recapitulați în cel care ne cunoaște și care ni se face cunoscut. „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit”, a zis Pascal.
Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae descrie în mod admirabil iubirea supremă a lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi („structura supremei iubiri”), ca revărsare de daruri prin acele energii necreate prin care ni se comunică și prin care ne atrage. „Cel ce ne conduce spre acea Împărăție [a Sfintei Treimi], prin învățătură, prin pildă și putere dăruitoare este Domnul nostru Iisus Hristos, Unul din Treime, Care S-a făcut pentru veci Unul dintre noi, S-a adus jertfă pentru noi din iubire, a înviat și S-a înălțat cu trupul la cer și șade de-a dreapta Tatălui pe tronul Împărăției veșnice, ca să ne înalțe și pe noi, prin jertfirea egoismului nostru, spre învierea și spre șederea alături de Sine în Împărăția dragostei veșnice. Astfel, Domnul nostru Iisus Hristos ni Se face în Sfânta Liturghie «cale» spre Sine, care este «viața» nemuritoare și neumbrită de nicio lipsă. El ne conduce și El ne trage spre Împărăția dragostei, de care ne vom împărtăși împreună cu El și în El trăim încă în Sfânta Liturghie ca arvună această Împărăție. Căci trăind în El și înaintând în El, trăim învăluiți de dragostea Tatălui simțindu-ne legați de El prin Duhul Fiului” (Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 434).
Dragostea lui Dumnezeu este desăvârșită, veșnică și nelimitată și nu implică nicio lipsă în Dumnezeu, Care este perfecțiunea absolută. Tot așa și dorul Lui de noi nu implică nicio necesitate în Dumnezeu, viața Lui fiind „neumbrită de nicio lipsă”. Răspunderea iubirii și a dorului lui Dumnezeu în Iisus Hristos este aducerea tuturor celor recapitulați în El la viața veșnică prin înviere. „Îmbrățișând pe toți până la uitarea de Sine, arătată în moartea exclusivă pentru ei, pentru a li Se da lor cu viața Sa, cu dragostea Sa totală, Hristos învie chiar prin aceasta ca o prelungire a actului de dăruire a Sa, ca izvor de viață veșnică. Umplându-i pe toți cu dragostea Sa, trăindu-Și la supremă intensitate răspunderea pentru viața lor, El nu poate rămâne mort. În elanul răspunderii nesfârșite pentru ceilalți sau al milei Lui nemărginite pentru starea lor de supuși morții (de reduși la limita ultimă a vieții), e dată forța biruirii morții primită pentru ei. În conștiința lui Hristos de a-i avea atât ca om, cât și ca Dumnezeu pe toți în Sine, ca viață a lor, e dată puterea de a învia pentru a le asigura prin Sine viața. Dragostea e o putere care e mai tare ca moartea, care învinge moartea” (Ibidem, p. 331).
„Dorul lui Hristos de noi nu rămâne ineficient, ci ne atrage cu puterea lui iubitoare la înviere și la viață. Dar nu numai atât, ci încă de acum ne îndulcește, adică ne face buni așa cum El este bun și ne schimbă în bine cu dumnezeiasca Sa dragoste. Prin arderea păcatelor noastre cu focul cel nematerialnic, care este mila și iertarea ce vin ca răspuns la dorul nostru activ de Hristos, ajungem să fim învredniciți de singura desfătare adevărată și duhovnicească ce poate fi găsită numai în El. Săturarea de această desfătare va crește din treaptă în treaptă, pentru că nu este oprire în mișcarea noastră spre cele înalte, ci vom trece «din slavă în slavă» (2 Cor. 3, 18) la infinit. «Ne-am făcut una cu Fiul cel întrupat, după firea Lui omenească îndumnezeită; Tatăl privindu-L pe Fiul ne vede în El pe noi și privindu-ne pe fiecare din noi, Îl vede pe El. Dar în starea de fii putem înainta. Căci iubirea nu are sfârșit. Prin aceasta am devenit moștenitori ai Împărăției Tatălui împreună cu Fiul Lui. Dar putem și înainta veșnic în gustarea fericirii ei»” (Ibidem, p. 369).
Dorul nostru de Hristos și al Lui de noi se întâlnesc deplin și se îmbrățișează unindu-ne cu El și El cu noi în Împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui din Sfântul Potir, treapta cea mai înaltă la care putem ajunge. Nicolae Cabasila spune aceasta în cuvintele: „Ceva mai înalt nu se poate cugeta. De aceea ea este Taina care încheie înălțarea noastră. Căci mai departe nu se poate pătrunde, ceva mai înalt nu se poate adăuga… După Euharistie nu ne mai rămâne nimic spre care să continuăm a înainta, ci numai să rămânem în ceea ce ne dă și să căutăm să păstrăm comoara aceasta până la sfârșit. O, ce taină mare! În ce constă ea? Duhul lui Hristos se amestecă cu duhul nostru, voia Lui cu voia noastră, Trupul Lui cu trupul și sângele nostru” („Despre viața în Hristos”, la D. Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 369). Este perihoreza efectuată de Sfânta Euharistie, fără amestecare și fără schimbare, fiecare menținându-și propriile caracteristici.
La nivelul nostru uman dorul se cere împlinit prin întâlnirea cu dorul altuia în tainica complementaritate între persoane. Poetul George Coșbuc exprimă aceasta în frumoasele versuri: „Numai dorul mai colindă,/ Dorul tânăr și pribeag./ Tainic se-ntâlnește-n prag,/ Dor cu dor să se cuprindă,/ Drag cu drag.”
Părintele Stăniloae vorbește de setea omului de infinit (Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p. 31), adică dorul lui de veșnicie împlinit de Hristos în Trupul Lui îndumnezeit. Trupul omului „poate fi îndumnezeit, fără să înceteze a fi trup din materie, pentru că omul întreg e îndumnezeit. Prin acest trup îndumnezeit omul va cunoaște dumnezeiește, asemenea Îngerilor, printr-o experiență directă și reală, plenitudinea existenței, sau pe Dumnezeu, pentru că va fi întreg și adânc străbătut de Dumnezeu” (pp. 381-382).
Se văd încă o dată și în acest tropar cuprinsul și adâncimea gândirii teologice exprimate de imnografi în toate textele liturgice. Prin aceste texte, dacă le adâncim și medităm asupra lor, avem experiența lui Dumnezeu prin Fiul Său Cel întrupat, răstignit și înviat, o experiență ce ne face să ne fie tot mai mult dor de El.
Nu există lucru mai îndulcitor, mai frumos și mai înălțător decât descoperirea și cunoașterea dorului lui Hristos de noi care se întâlnește și care se cuprinde cu dorul nostru de El. Ne este dor de Hristos pentru că Lui Îi este dor de noi, atrăgându-ne cu participarea noastră voită ca să înaintăm și să creștem în El pentru vecie, împărtășindu-ne cu El mai cu adevărat în ziua cea neînserată a Împărăției Sale.
Pr. Ioan Ioniță
Sursa: http://ziarullumina.ro
