Asceza trupească și asceza sufletească se găsesc într-un raport ierarhic clar. Părinții deșertului se întâmplă foarte adesea să fie impresionanți prin eroismul lor ascetic. Faptele lor nu te pot lăsa nicidecum indiferent. Nu știu dacă vreun cititor al Patericului poate ignora mâncarea frugală a părinților, posturile lungi, interminabile sau chiar gesturile radicale ale unor monahi, cum este bunăoară Avva Zaharia. Acesta, pentru a pune capăt discuțiilor, cârtelii și bârfei care s-a născut în jurul faptului că locuia cu tatăl său după trup, s-a dus și s-a scufundat într-o baltă cu salpetru până când trupul lui a devenit ca al unui lepros (Kronios 2e). Asemenea gesturi, greu de judecat în afara contextului în care s-au petrecut, atrag atenția ușor și riscă să arunce o altă lumină asupra a ceea ce înseamnă asceza. Imaginile șocante se imprimă în memorie și rămân acolo multă vreme, dar gesturile discrete alcătuiesc chiar substanța vieții cotidiene a părinților deșertului.
Avva Pimen, unul dintre bătrânii echilibrați, cu discernământ și dragoste de aproapele, a auzit despre un monah care ținea post câte șase zile pe săptămână, dar cu toate acestea se mânia. Prin urmare, bătrânul a rostit un cuvânt destul de enigmatic: a învățat să postească șase zile, dar nu a învățat să-și alunge mânia. Cuvintele Avvei Pimen nu sunt doar o simplă constatare, obiectivă, lipsită de alte implicații. Formal avem doar o descriere a realității, dar în spatele ei se găsește o întreagă viziune spirituală cu privire la ierarhia actelor ascetice și a valorii lor.
Pentru că omul este trup și suflet, ambele îl definesc ontologic și trebuie implicate în viața spirituală. Totuși, așa cum există o prioritate ierarhică a sufletului în raport cu trupul, la fel există și o întâietate a ascezei spirituale. Mai mult decât atât, tot ce înseamnă efort fizic și implicarea corpului nu are alt scop decât să îl facă pe acesta transparent în fața harului și supus sufletului. Nimic nu este mai străin de gândirea părinților deșertului decât practicarea nevoinței ca pe un scop în sine ori pentru obținerea unor performanțe independente de ansamblul vieții spirituale. Prin urmare, faptul de a putea posti șase zile fără pauză nu înseamnă mare lucru dacă nu aduce cu sine îmblânzirea patimilor.
Începând de la Avva Antonie, asceții au observat că simplul fapt de a-ți topi trupul cu nevoințele nu este urmat imediat și obligatoriu de rafinament spiritual. Dimpotrivă, se poate întâmpla ca prima consecință să fie autonomizarea omului, o anumită mulțumire de sine și o închidere față de semeni și chiar față de Dumnezeu. Evident, toate acestea nu sunt motive și nici argumente pentru a nu posti, ci doar pentru buna așezare a raportului dintre nevoința duhovnicească și disciplina fizică. Orice act ascetic se judecă în cele din urmă, în funcție de roadele pe care le aduce.
Pr. Paul Siladi
Sursa: http://ziarullumina.ro
