Era dimineață, ora 8:30, când un bătrân de 80 de ani, cu copci la antebrațul său, a ajuns la spital. A spus că se grăbește și că avea o altă întâlnire la ora 9:00.
Infirmiera care l-a preluat l-a pus să stea undeva, știind că avea să dureze mai mult de o oră până avea să-l vadă vreun medic. Văzându-l privind cu insistență ceasul și fiindcă nu era foarte ocupată, a hotărât să vadă rana lui.
După ce l-a examinat cu atenție, a văzut că rana se vindecase și astfel a vorbit cu medicii să-i scoată copcile.
În timp ce se îngrijea să-I scoată copcile, l-a întrebat dacă avea o altă programare cu vreun medic astăzi. Bătrânul a răspuns că nu avea o altă programare la medic, dar trebuia să ia micul dejun împreună cu soția sa. Infirmiera l-a întrebat cum mergea sănătatea soției sale.
Bătrânul a răspuns că soția sa avea boala Alzheimer. I-a mai spus că soția nu știa cine este el și că de cinci ani nu-l mai putea recunoaște.
Infirmiera a rămas uimită și l-a întrebat: „Și de ce continui să mergi în fiecare dimineață, de vreme ce nu știe cine ești?”.
Atunci bătrânul a zâmbit și a spus: „Ea nu știe cine sunt eu, dar eu nu uit cine este ea”.
Dragoste curată…
