Dragoste de mamă

– Părinte, oamenii care au dragostea împreunată cu discernământul au curăţie sufletească?

– Sunt mai multe cazuri. Se poate ca de multe ori să fie şi o politeţe lumească. Iată, unii oameni au bunătate, au şi politeţe, dar aceasta nu înseamnă că au şi nobleţe duhovnicească, jertfire de sine. A exista însuşiri bune este un alt subiect. Cel care are politeţe lumească şi se făţărniceşte poate face mult rău, pentru că celălalt este înşelat de făţărnicia aceluia, şi deschizându-şi inima i se risipeşte în cele din urmă evlavia sa faţă de omul lumesc, care nu ştie ce înseamnă evlavie. Este ca şi cum ar da lire de aur la oameni care nu cunosc decât drahmele de bronz. De aceea să caute să nu piardă cineva timpul său fără scop, dojenind duhovniceşte pe oamenii care se odihnesc în discuţii lumeşti, numai spre a-şi rosti părerile lor în mod egoist.

– Părinte, când cineva are o problemă şi vine şi o spune iarăşi şi iarăşi, chiar atunci când problema lui s-a rezolvat oarecum, ce trebuie să faci?

– Prima dată se justifică să spună, să spună, să stea cu orele. Atunci trebuie să-l asculţi. Dacă nu-l asculţi, va crede că te îngreuiezi de el sau nu-l înţelegi. După aceea însă, dacă va continua să spună mereu aceleaşi lucruri, să-i spui: „Acum nu te mai ascult, nu pentru că nu te-aş putea asculta, ci pentru că aceasta nu te ajută. Tu şi vara o faci iarnă. Acum eşti mai bine; este primăvară. Peste puţin va veni vara. Tu te gândeşti vara la frigurile iernii şi răceşti”. Uneori însă se observă următorul lucru chiar şi în relaţiile dintre oamenii duhovniceşti. Unul se duce să-şi spună durerea sa la un oarecare, dar acela nu vrea să-l asculte, ca să nu se lipsească de bucuria sa. Poate simula că este grăbit sau să schimbe vorba ca să-şi păstreze pacea. Dar aceasta este ceva cu desăvârşire satanic. Ca şi cum ar muri cineva alături de mine şi eu să merg mai departe şi să cânt. Unde este a plânge cu cei ce plâng[1]? Mai ales atunci când este vorba de subiecte bisericeşti serioase şi, ca creştin, nu ia parte la neliniştea celuilalt, atunci omul acesta nu ia parte la Trupul Bisericii.

– Atunci când nu sunt de acord cu alţii pentru o faptă a lor, aceasta înseamnă că am inimă aspră?

– Nu eşti de acord cu alţii şi eşti de acord cu tine? Atunci nici Hristos nu te va îndreptăţi pe tine la Judecată. Se poate ca la un moment dat inima omului să se înăsprească precum piatra, dacă nu ia aminte, iar în alt moment să devină duioasă. Să dobândeşti inimă de mamă. Ai văzut, mama pe toate le iartă şi câteodată se face că nu vede unele neorânduieli. Să faci răbdare şi să-i îndreptăţeşti, să-i suferi pe ceilalţi, ca să te sufere şi pe tine Hristos.

– Părinte, cum se lărgeşte inima?

– Atunci când justifici totdeauna neorânduielile, nedesăvârşirile, lipsurile celorlalţi şi în ele te oglindeşti pe tine însuţi. Desigur, vicleanul ne poate aduce uneori gânduri asupra celorlalţi şi mai ales atunci când există vreo pricină. Stă însă în puterea noastră să le primim sau să le alungăm. Când ne punem în situaţia celuilalt, îl vom vedea cu simpatie şi îl vom îndreptăţi. După aceea, atunci când ceva nu se face din răutate, ci din superficialitate, aceasta îl vesteşte pe celălalt şi nu pricinuieşte împotrivire. A exista neputinţe omeneşti este un lucru firesc şi general la toţi oamenii. Dar este rău atunci când există intenţie rea.

– Dacă celălalt este într-o stare sufletească rea, iar eu mă aflu într-una bună, îl pot influenţa?

– Dar dacă vrăjmaşul prezintă lucrurile astfel? De unde ştii tu că te afli într-o stare mai bună? Atunci când cred că sunt mai bun decât celălalt şi mă doare şi mă întristez pentru el, trebuie mai degrabă să mă întristez pentru mine şi nu pentru acela. Chiar şi atunci când cineva vede că, într-adevăr, celălalt nu este bine, trebuie să-l îndreptăţească şi să-i afle circumstanţe atenuante. Numai pentru sine să nu afle circumstanţe atenuante, ci să se socoată mai rău decât ceilalţi şi să-l doară pentru halul în care se află el însuşi. Unul ca acesta recunoaşte că n-a făcut nimic pentru toate cele ce i le-a dat Dumnezeu şi zice: „Dumnezeule, nu mă lua în seamă pe mine! Aruncă-mă departe! N-am făcut nimic bun, ajută-l pe celălalt!”. Cei care sporesc cu adevărat nu-şi simt marea lor sporire, ci numai o mare zdrobire şi smerenie şi dragostea lui Dumnezeu împreună cu o veselie negrăită.

[1] Rom. 12, 5.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.