Dragostea care vindecă şi împlineşte

Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor)

Apostol  1 Corinteni 6, 12-20

Fraților, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece și pântecele pentru bucate și Dumnezeu va nimici și pe unul și pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, și Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi, prin puterea Sa. Oare nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu știți că cel ce se alipește de desfrânată este un singur trup cu ea? «Că vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipește de Domnul este un duh cu El. Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul, este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării, păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Pentru că ați fost răscumpărați cu preț! Slăviți, deci, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.


Evanghelia Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat pierdut era și s-a aflat.


Cea mai clară ilustrare a chintesenţei învăţăturii revelate se găseşte, fără îndoială, în pilda fiului risipitor. În ea, Hristos sintetizează în modul cel mai limpede realitatea existenţei ca fiind bazată pe iubirea Tatălui, împărtăşită tuturor. Aşa cum se ştie, pil­dele Mântuitorului au fost inspirate din viaţa cotidiană şi întâlnim până astăzi foarte des situaţia în care un fiu oarecare se desparte de părintele său, nu în chipul firesc, ci revendicând o parte din bunurile familiei şi rupându-se de tot de aceasta din urmă. Nu arareori există şi situaţia revenirii în familie, cu toată drama ce o presupune. Plecând de la această realitate a existenţei umane, pilda pe care ne-o înfăţişează Mântuitorul ne surprinde însă, prin atitudinea neaşteptată a Tatălui, de aceea, ar putea fi numită mai degrabă ca „pilda Tatălui iubitor”. Există o tradiţie biblică a utilizării relaţiei matrimoniale pentru a descrie relaţia cu Dumnezeu, tradiţie care urcă până la scrierile profetice ale Vechiului Testament (Isaia 50, 1; 54, 6; Osea 2, 21-22). Această revelaţie vechi-testamentară este acum de­săvârşită de Însuşi Dumnezeu ­Întrupat, Care, pogorându-Se şi asumându-Şi firea umană, ne descoperă cum este Dumnezeu şi ne cheamă la asemănarea cu El. În cultul Bisericii Ortodoxe, pericopa cu pilda fiului risipitor se citeşte în Duminica a 2-a a Triodului. Perioada Triodului ţine 10 săptămâni şi este una de pregătire pentru marele praznic al Învierii Domnului, fiecare Duminică fiind un „popas” sau „treaptă” care ne primeneşte sufleteşte, dacă o putem asuma. Prin tema acestei Duminici, Biserica ne încurajează, reamintindu-ne cel mai important ­lucru pe care ni l-a decoperit Hristos: Dumnezeu este iubire de­săvârşită şi nu există păcat sau scădere de care să nu fie gata să ne ierte, dacă ne întoarcem la El.

Păcatul ca autonomizare, împrăştiere şi pierdere a sinelui

Parcursul fiului mai mic din Evanghelie reprezintă traseul omului în dinamica devenirii sale. Ruperea de Dumnezeu este sugerată cum nu se poate mai bine, prin pretenţia fiului de a i se da „partea ce i se cuvine din avere” şi de a pleca „departe”. Este vorba de procesul autonomizării ca urmare a egoismului. Când acesta din urmă se instalează, propria persoană devine centrul universului şi nevoile reale sau închipuite ale eului propriu devin singurul scop al existenţei. Doar că această situaţie este artificială, închipuită şi ilogică, realitatea existenţei fiind alta, şi anume aceea că Dumnezeu este centrul universului şi fiecare suflet există în funcţie de legătura pe care o are cu „Cel ce este” (Ieşi­re 3, 14). Nu întâmplător, terme­nii din textul grecesc pentru „avuţie” sunt ousia, care înseamnă şi „fiinţă”, „fire” (vv. 12 – 13), şi bion, care înseamnă şi „viaţă” (v. 12). Existenţa noastră nu o avem prin sine, ci ea ne este dăruită de Dumnezeu, Care ne-a chemat de la nefiinţă la fiinţă pentru a ne împărtăşi de dragostea Sa.

Or, egoismul încearcă un fel de „confiscare” a existenţei proprii şi o utilizare a darului vieţii într-o altă logică decât cea dată de Dumnezeu. Acest lucru, deşi pare atractiv la prima vedere, distruge fiinţa umană, „cheltuirea” din Evanghelie sugerând tocmai consumarea şi pierderea propriei identităţi şi împliniri prin împrăştierea în plăcerile propriului ego. „Flămânzirea” la care ajunge fiul risipitor este o imagine a epuizării şi degradării până la ­limita subzistenţei a oricărui om care se îndepărtează de Dumnezeu. Această imagine a omului epuizat de propriile păcate şi tracasat de voinţa egoistă de a-şi trăi viaţa după bunul plac este, parcă, inspirată din imaginea omului de astăzi. Tot mai obosit şi mai epuizat de multele posibilităţi care i se oferă şi de care vrea să profite, omul contemporan trăieşte o adevărată dramă datorată îngustării orizontului existenţei pe care o aduce centrarea pe propriul eu. „Fac ce vreau”, „e dreptul meu”, „e corpul meu”, „e viaţa mea”, „vreau să-mi trăiesc viaţa”, „fac ce-mi place” sunt sloganurile unei societăţi în care ego-ul a devenit măsura tuturor lucrurilor şi, deşi aceste expresii par să reprezinte libertatea, ele sunt, de fapt, expresii ale unei cumplite robii. Cuviosul Paisie Aghioritul aminteşte că unul ­dintre bătrânii monahi athoniţi pe care i-a cunoscut, şi anume Tihon, vedea în modul existenţei omului modern o nouă robie egipteană reprezentată de două elemente ce o caracterizează: mâncarea multă şi lucrul mult, chiar până la epuizare. Împrăştierea în multe până la epuizare şi pierdere a propriei identităţi, pe de o parte, şi îngreuierea şi amorţirea datorate căutării şi satisfacerii tuturor plăcerilor, pe de altă parte, sunt cu siguranţă două caracteristici ale societăţii contemporane. Efectele acestora sunt devastatoare: izolarea şi însingurarea, dez­orientarea şi dezechilibrul emoţional şi, în ultimă instanţă, depresia sunt rezultatele unei vieţi trăite în mod artificial în care omul devine măsura tuturor lucrurilor. În plan spiritual, acestea sunt dublate de desacralizare şi secularizare, de lipsa bucuriei şi a comuniunii, de ariditatea şi sterilitatea spirituală şi, până la urmă, de pierderea sensului existenţei.

Pocăinţa ca „venire în sine” şi redescoperire a sensului existenţei

Aşadar, păcatul şi patimile ca semne ale egoismului nu aduc, paradoxal, o investiţie în sine, o adunare şi regăsire a acestuia, ci, dimpotrivă, o împrăştiere şi o „cheltuire” a sinelui. Realitatea regăsirii de sine prin întoarcerea către propria persoană se datorează chipului lui Dumnezeu din om, de aceea, într-un alt context, Mântuitorul ne-a învăţat că „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). În tratatul său despre Sfântul Botez, Sfântul Marcu Ascetul ne arată că, în inima celor botezaţi, Hristos sălăşluieşte ca într-un „tron” încă de la săvârşirea acestei taine. Iată de ce adevărata întoarcere spre sine este corelată în gândirea Părinţilor cu întoarcerea la Dumnezeu şi cu pocăinţa ca schimbare a modului de percepere şi înţelegere a existenţei. Expresia „şi-a venit în sine” reprezintă tocmai acest proces. Îndepărtarea dată de păcat nu este numai una fizică, ci mai degrabă una duhovnicească, aşa cum ne-o demonstrează finalul pildei în care îl vedem pe fiul cel mare, care, deşi rămâne fizic cu Tatăl, nu era întotdeauna în comuniune cu El. Aşadar, dincolo de îndepărtarea geografică sugerată în cazul fiului risipitor („s-a dus într-o ţară depărtată” v. 13), păcatul operează o îndepărtare spirituală care se instalează încă de când apare şi este acceptat gândul autonomizării. Reintrarea în firesc presupune schimbarea minţii (metanoia) ca acceptare a realităţii existenţei. Situaţia din pilda fiului risipitor este paradigmatică în acest sens: păcatul îl aduce în starea de a se afla într-o situaţie mai joasă decât slugile din casa tatălui, deşi el era fiu! Conştientizarea şi asumarea propriului destin, ca făptură chemată să devină Dumnezeu (după expresia Sfântului Vasilie cel Mare), reprezintă calea care duce la vindecarea omului afectat de păcat. Dacă păcatul este posibil ca exercitare a libertăţii cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu, cu atât mai vădită este şi pocăinţa vindecătoare prin asumarea orizontului veşniciei la care omul este chemat prin vieţuirea în „casa Tatălui”. Expresia din urmă este înţeleasă ca reprezentând Împărăţia lui Dumnezeu („în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” – Ioan 14, 2a), a cărei „anticameră” şi pregustare este Biserica. Evanghelia din Duminica aceasta este, în acest sens, o invitaţie de a ne bucura şi rămâne în comunitatea eclesială, singurul loc unde avem siguranţa mediului propice pentru asumarea destinului nostru veşnic. Părintele Sofronie de la Essex, întrebat fiind dacă în afara Bisericii este mântuire, a afirmat: „Ştiu că în Biserică este mântuire, dacă o fi şi în afară, nu ştiu, Dumnezeu ştie”. Cu alte cuvinte, fără să îngrădească lucrarea lui Dumnezeu, părintele Sofronie ne arată că în Biserică avem siguranţa cadrului cel mai adecvat, iar lipsa acestuia este un risc enorm. În orice caz, mândria ca „rădăcină a tuturor relelor” (Sfântul Ioan Scărarul) şi egoismul ca manifestare a acestei patimi duc la moarte sufletească şi la pierderea existenţei fericite. În acelaşi timp, pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu reprezintă o adevărată înviere şi regăsire, de aici laitmotivul pildei fiului risipitor: „Căci acest fiul al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Trebuie remarcat faptul că venirea „în sine” a fiului este în acelaşi timp o întoarcere către ceilalţi şi mai ales către Celălalt. Acesta este paradoxul descoperit nouă de Însuşi Domnul într-un alt context: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va câştiga” (Marcu 8, 35). Aşadar, venirea „în sine”, cunoaşterea de sine şi îmbogăţirea lăuntrică nu sunt demersuri egoiste, ci, în mod paradoxal, cunoaşterea de sine vine din apropierea şi cunoaşterea celuilalt. Purtând chipul lui Dumnezeu, Care este Unul în fiinţă, dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, adevărată „structură a supremei iubiri”, după expresia părintelui Stăniloae, omul este o fiinţă comunională, împlinirea neputând-o afla şi trăi decât în comuniune cu ceilalţi. Relaţia autentică între oameni nu poate fi bazată pe păcat, ci doar pe virtute, de aceea în pilda fiului risipitor nu apar numite persoanele cu care a relaţionat fiul în perioada lui de rătăcire, ci avem doar o expresie generică: „Şi-a risipit averea trăind în desfrânări (v. 13b)”. În acelaşi timp, Tatăl, fratele mai mare şi slugile din casa părintească apar ca personaje concrete. Acest lucru trimite către unul dintre mesajele importante ale Evangheliei: nu existăm decât în măsura în care suntem în comuniune de iubire dezinteresată cu aproapele şi cu Dumnezeu. 

Dragostea care vindecă

Singurul sens al existenţei este iubirea. Fără ea, omul va fi permanent neîmplinit şi nu-şi poate trăi viaţa deplin. Însă dragostea care vindecă este posibilă doar în legătură cu Însuşi Dragostea, care este Dumnezeu (1 Ioan 4, 8b). Iată de ce, în pilda fiului risipitor, restaurarea acestuia începe încă din momentul venirii „în sine”. Amintindu-şi de „casa Tatălui” şi de Tatăl Însuşi, în inima fiului se întorc speranţa şi viaţa. Perspectiva dragostei pe care o trăise în casa părintească şi pe care o rememorează acum îl înnobilează într-o clipă, astfel încât ia pe loc hotărârea cea bună: nu vrea să mai trăiască departe, nu este el măsura tuturor lucrurilor, nu i se mai „cuvine” nimic şi este gata să mărturisească greşeala pe care a făcut-o, să se întoarcă acasă şi să vieţuiască nu ca înainte, în toate drepturile sale de moştenitor, ci ca o simplă slugă. Purtând chipul lui Dumnezeu – care nu poate fi şters -, omul are ca dat ontologic dragostea drept mediu unic al existenţei sale. Doar ea îl poate vindeca şi împlini. De aceea, întoarcerea la Dumnezeu presupune regăsirea acestei atmosfere a firescului vieţii. Dar dragostea autentică „…nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale…” (1 Cor. 13, 4-5), cu alte cuvinte, dragostea autentică este smerită. Vorbind despre smerenia lui Dumnezeu, părintele Sofronie de la Esex afirma că El este de­săvârşit în smerenia Sa, încât, dacă ar fi posibil, ne-ar pune pe noi, oamenii, chiar mai presus de Sine, dar acest lucru nu este posibil, de aceea, ne cheamă să fim asemenea Lui. Ştim cu toţii câtă bucurie simţim atunci când vedem că cineva ne iubeşte şi ne respectă. Cu siguranţă, dacă am conştientiza dragostea şi atenţia pe care ni le poartă Dumnezeu, am deveni fericiţi. De fapt, procesul întoarcerii la Dumnezeu presupune exact această conştientizare, iar pilda fiului risipitor ne ajută să înaintăm pe calea ei. Uneori, simţim o oarecare stânjeneală în a sublinia bunătatea şi iubirea nemărginită ale lui Dumnezeu. Acest lucru poate avea legătură cu faptul că, deşi ne dorim să fim iertaţi şi iubiţi de Domnul, nu acelaşi lucru îl aplicăm semenilor noştri. Există ispita unei duble măsuri: să primim de la Domnul milă şi să dăm aproapelui dreptate. „Nu e corect aşa”, „nu are dreptate”, „nu se face aşa” etc. sunt cugetări ale fiecăruia dintre noi asupra faptelor sau atitudinilor aproapelui legitime până la un punct. Sunt legitime în măsura în care ele ghidează o anumită pedagogie faţă de acesta, ghidată de discernământ şi dragoste în a-l ajuta să iasă din greşeala lui. Dar când aceste cuvinte reprezintă încrâncenarea şi judecata noastră aspră faţă de scăderile aproapelui, atunci, ele devin semnele vicleniei noastre, ale egoismului nostru, care ne face să ne scârbim de neputinţele altuia, dar nu şi de ale noastre. Sunt semnele unei orbiri duhovniceşti, în care bârna din ochii proprii este ignorată, în timp ce paiul din ochiul aproapelui devine obiect de studiu şi de pseudoîngrijorare (cf. Matei 7, 3-5). Iubirea lui Dumnezeu este însă desăvârşită! Astfel, Domnul ne iubeşte şi ne aşteaptă din clipa în care ne-am îndepărtat. Nu Se scârbeşte de neputinţele noastre şi nu Se îngreţoşează de murdăriile noastre. Ne aşteaptă în pragul casei Sale şi este gata să ne îmbrăţişeze pe fiecare dintre noi. Există, totuşi, o singură condiţie: să ne lepădăm de noi înşine şi să venim liberi spre El, cu smerenia şi dragostea pe care El Însuşi le-a sădit dintru început în noi. Şi încă ceva: să dăruim şi celor din jur aceeaşi dragoste, milă şi iertare, cu alte cuvinte, să intrăm în logica iubirii dumnezeieşti dând mai departe ceea ce şi noi în dar am primit.

Pr. Conf. Dr. Marian Vild 

Sursa: http://ziarullumina.ro


Puteți citi și:

Complexul fiului risipitor

Pilda „Fiului risipitor” dăltuită în lemn de Constantin Brâncuși

Omilie Sfântului Nicolae Velimirovici – Duminica Întoarcerii Fiului risipitor

Două drame, una mai cutremurătoare decât alta

Duminica Fiului risipitor – Pr. Gheorghios Dorbarakis

„Venindu‑şi în sine…” – Cuviosul Paisie Aghioritul

Total
261
Shares
Previous Post

Dumnezeu Se lasă abandobat

Next Post

Viețile Sfinților – februarie, ziua 20

Related Posts