– După mine, dragostea este de trei feluri: dragostea trupească, care este plină de microbi spirituali, dragostea lumească, care este de suprafaţă, formală, ipocrită, fără profunzime şi dragostea duhovnicească, care este cea adevărată, cea curată, cea scumpă. Aceasta-i dragostea cea fără de moarte care rămâne în „vecii vecilor”.
– Gheronda, şi cum îmi voi da seama dacă am dragoste adevărată?
– Ca să-ţi dai seama, trebuie să cercetezi dacă îi iubeşti pe toţi deopotrivă şi dacă îi consideri pe toţi oamenii mai buni decât tine.
– Mi s-a răcit dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele.
– Seamănă puţina dragoste care ţi-a rămas, pentru ca ea să încolţească, să crească, să rodească şi să seceri dragoste. Apoi dragostea înmulţită pe care o vei secera o semeni din nou şi, încet-încet, îţi vei umple hambarul, încât nu vei avea unde s-o pui, căci, cu cât semeni mai multă dragoste, cu atât se înmulţeşte mai mult. Să spunem că un ţăran are un săculeţ de sămânţă, pe care o seamănă. Apoi adună rodul şi umple un săculeţ mai mare. Semănând apoi sămânţa din acest săculeţ, va umple un sac întreg. Iar când adună multă sămânţă şi o seamănă, va umple un hambar. Pe când, dacă păstrează sămânţa în săculeţ şi nu o seamănă, sămânţa va face viermi. Trebuie să arunce sămânţa în pământ ca să încolţească, să crească şi să facă rod.
Tot astfel se întâmplă şi cu dragostea. Dragostea, ca să se înmulţească, trebuie să o dăruieşti. Însă cel care nu dă chiar şi puţina dragoste pe care o are, seamănă cu cel care are un pumn de sămânţă, dar o păstrează şi nu o seamănă. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul[1].
Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei dărui. Dacă nu dăruieşti dragoste, nu vei primi dragoste. Vezi, mama dăruieşte continuu copiilor ei, dar şi primeşte continuu de la ei, dragostea ei crescând mereu. Însă dacă cerem dragostea celorlalţi numai pentru noi înşine şi vrem ca toţi să ne dea, iar când facem un bine ne gândim la răsplată, atunci nu avem o dragoste preţioasă, ci una ieftină. Atunci ne înstrăinăm de Dumnezeu şi nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni.
Cei cu dragoste lumească se ceartă care dintre ei să înhaţe mai multă dragoste pentru sine. Câţi însă au dragostea cea preţioasă, cea duhovnicească, se ceartă care dintre ei să dăruiască celuilalt mai multă dragoste. Ei iubesc fără să se gândească dacă sunt sau nu iubiţi de ceilalţi, nici nu cer celorlalţi să-i iubească. Vor doar să dăruiască şi să se dăruiască, fără a vrea să li se dea ceva sau să li se dăruiască cineva. Oamenii aceştia sunt iubiţi de toţi, dar cel mai mult de Dumnezeu, cu Care se şi înrudesc.
Dragoste fără a lua ceva în schimb! Să nu facem fapte bune ca să primim binecuvântări. Să cultivăm dragostea cea nobilă, cea preţioasă, pe care o are Dumnezeu, iar nu dragostea cea lumească şi ieftină, cea plină de toată neputinţa omenească.
– Gheronda, îmi este greu să-mi dăruiesc dragostea acolo unde ştiu că nu o vor preţui.
– Îţi vine greu fiindcă nu ai dragoste adevărată. Pe cel care are dragoste adevărată nu îl preocupă dacă dragostea lui este preţuită sau nu. Nici măcar nu-şi aminteşte de jertfa pe care o face pentru aproapele său, deoarece o face din dragoste curată.
– Dar cum pot să uit binele pe care-l fac?
– Aruncă-l în mare… Aşa o să-l uiţi. Dar să uiţi şi răul pe care ţi-l fac alţii. Şi astfel vei aduna o bogăţie duhovnicească chiar fără să-ţi dai seama.
[1] Vezi Matei 25, 25.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
