Se spune că, odată, un om mergea printr-un deșert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârșită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele pașilor săi.
Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut și alte urme, ca și când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el și ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:
– De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine ești și de ce nu te văd? Dar o voce i-a răspuns:
– Sunt Dumnezeu! Nu ești singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău și vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi și I-a mulțumit Domnului că S-a îndurat de el, după care și-a continuat drumul, convins că acum va reuși. Și a mers, a mers, până când într-un final a simțit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate și … ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele pașilor săi.
– Doamne – a spus omul îndurerat – de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?!
Dar, aceeași voce i-a răspuns cu blândețe:
– Pentru că, până acum, Eu te-am dus în brațe.
Deodată, omul nostru a simțit ceva rece, rece, și a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câțiva negustori îl ridicaseră și îl stropiseră cu apă. Atunci când a simțit apa rece pe față s-a trezit, amintindu-și de visul său.
– Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-ați găsit?
– Am văzut niște urme în nisip și ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr, urmele tale.
– Voi credeți că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferința mea, El v-a călăuzit pașii spre mine, altfel aș fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijește de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte și de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate – sănătatea, puterea de muncă, fericirea – țin de Dumnezeu și că doar prin puterea Lui putem fi mântuiți. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.
“Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Extras din Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe– Leon Magdan, editura Aramis – Patriarhia Română, 1998.
