– De ceva vreme, am o durere în suflet, greu de descris și pe care nu știu cum s-o înțeleg… E ca un dor sfâșietor după toate locurile copilăriei, după iarba proaspăt cosită, după aerul curat de munte și după mireasma ploilor de vară… Mai mult, după sunetul de clopot și bătaia de toacă la mănăstire, după mirosul de tămâie, busuioc și gutui coapte din casa bunicii… Oare ce mi se-ntâmplă?
Așa începea spovedania mea către Părintele meu duhovnic în duminica zilei de 1 martie 2020. Răspunsul pe care mi l-a dat a fost la fel de neașteptat ca un tunet pe timp de vară:
– Ce sont vos racines („Sunt rădăcinile dumneavoastră”); c’est leurs appel à vous („e chemarea lor către dumneavoastră”.)
Atunci am întrebat:
– Mais qu’est-ce qu’on fait, mon père? („Și ce facem, Părinte?”)
– On repond. („Răspundem”.)
N-am înțeles prea bine cum, dar Părintele mi-a zis că toți avem datoria să-L mărturisim pe Hristos, oriunde-am fi. Bineînțeles că în loc să mă liniștească răspunsul acesta, n-a făcut decât să mă pună și mai mult pe gânduri. Însă știam ce am de făcut: „Privegheați și vă rugați” (Matei 26:41), cum a zis Însuși Mântuitorul nostru.
Și semnele n-au întârziat să apară. În aceeași zi de început de primăvară, în România a început să se vorbească despre primele cazuri de pacienți infectați cu un virus necunoscut… În Coreea de Sud se închideau Bisericile pentru prima dată, în Anglia se făceau mii de teste, în timp ce în Italia și Franța se închideau muzeele… Dar Canada, țara unde locuiam, avea doar 24 de cazuri. N-am dat mare importanță. O gripă mai severă, probabil.
Treptat, s-au anulat evenimente, s-au închis școli, s-au suspendat zboruri, s-au golit străzile și parcurile; zgomotul civilizației a fost înlocuit de-o liniște nefirească și greu de înțeles. Ceva plutea în aer…
Dar viața continua în spatele ușilor închise, căci, datorită tehnologiei timpurilor moderne, acum aveam rețelele de internet la dispoziție. Începea Marea Socializare online – singurul contact cu lumea de dincolo de pereții locuințelor în care ne autoizolasem. Toți eram pe net; fiecare-și aducea aminte și de cele mai îndepărtate rude și prieteni de care n-avusese timp până atunci. Virusul pusese distanță fizică între noi, dar, de fapt, ne virusam altfel: cu un surogat de socializare, care aducea iluzia apropierii. Însă aveam să aflăm în curând cât de singuri eram, în timp ce sloganurile strigau de peste tot, cu litere de-o șchioapă: Tous ensemble! („Toți împreună!”) sau Ça va bien aller („Totul va fi bine”), sub desenul curcubeului menit să insufle speranță.
Ca la un semn, toți aveau idei și, cu un pic de imaginație, orice era posibil să faci online: se gătea online, se cânta online, se dădeau lecții de coafură, de croitorie… Era o euforie generală, care-ți inspira neîncredere. Și, peste toate, trona semnul curcubeului.
Apoi, tot ca la un semn, au început să curgă știrile orei de vârf, care vorbeau de cifre, statistici, teste, spitale care se umpleau, în timp ce altele se închideau. Un nor roșu, ca o pecingine, înghițea tot mai multe țări de pe harta globului. Și așa s-a instaurat Frica. Limbajul s-a adaptat, și cuvinte ca „epidemie”, „dușman necunoscut”, „criză”, „pozitiv”, „negativ” pluteau în aer, sporind și mai mult neliniștea celor ce priveau din fața ecranelor.
Și a sosit și ziua când Bisericile și-au închis porțile și oamenii s-au rătăcit de păstorii lor. Începea Marea Încercare. Fiecare cu sine însuși.
Curând am realizat că se apropie Sfintele Paști, Ziua Învierii Domnului, pentru care ne pregătisem din decembrie, de la Nașterea Mântuitorului. Cum să-L întâmpinăm pe Hristos, când ușile Bisericilor rămân închise? Cum să-L mărturisim? Dar Lumina sfântă? Și Împărtășania? Înțelegeam că testul de-abia acum începe și, pe lângă frică, se instala durerea în sufletele noastre… Durerea despărțirii de Hristosul din Potir. Și atunci mi-am amintit cuvintele Sfântului Pavel, mai limpezi ca niciodată:
„Cine mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?… Încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile… nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să mă despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus”. (Romani 8:35-39)
Și așa m-am întărit și nu am cedat fricii. Mi-am zis că probabil de-aceea simțisem acea durere în piept, pentru că ea anunța vremurile grele ale pandemiei din România și din întreaga lume. Dar aveam să trăiesc încă o etapă a durerii câteva zile mai târziu, când, pe 16 aprilie, în Joia din Săptămâna Patimilor, tata a fost chemat la Domnul. A murit singur, în toiul nopții, pe un pat rece de spital. Pierduse lupta cu boala: cancerul, care, pe fondul evenimentelor din ultimele luni, metastazase cu o viteză uluitoare. Noi, copiii lui, eram blocați în alte țări, alături de familiile noastre, copleșiți de simțământul neputinței în fața bolii și a destinului.
Atunci, un potop de gânduri, emoții și trăiri de tot felul au tăbărât asupra mea cu repeziciunea unei ploi de vară: n-a avut parte de Sfânta Împărtășanie, a plecat fără să ne luăm rămas-bun, iar acum nici măcar la înmormântare n-o să putem ajunge… Era ca o situație desprinsă din romanele lui Kafka; ținea de domeniul absurdului, dar, din păcate, era mai reală ca oricând. Mi-am amintit de o bună prietenă din România, care-mi spusese că în fiecare zi se trezește așteptând să vadă că totul e doar un vis urât, care va dispărea la lumina zilei.
Atunci am strigat: „Doamne, acum ce fac?”.
Iar răspunsul a sosit: „Ia durerea ta și dă-I-o lui Hristos!”.
Și așa am făcut.
Iar El mi-a trimis îngerii de care am avut nevoie: o verișoară a tatei și două verișoare ale mele. Ele, susținute de familiile lor, s-au ocupat de tot ce era nevoie astfel ca tata, conform tradiției ortodoxe, să fie condus pe ultimul său drum.
Nu cred că o să pot vreodată să le mulțumesc îndeajuns sau să mă ridic la înălțimea iubirii lor, dar mă voi ruga pentru ca numele lor să fie scrise în Cartea Vieții.
Iar noi am rămas aici, pe acest pământ care e „singurul spațiu de lucrare a mântuirii”, cum zicea Părintele Gheorghe Calciu, pregătindu-ne pentru Învierea lui Hristos. Căci „și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem”. (Romani 14:8)
Ce mă durea foarte tare e că, odată cu plecarea tatei, fiul nostru își pierdea și ultimul bunic; toți patru au plecat cuminți și discreți, pe rând, în ultimii șapte ani. De pe urma lor ne-au rămas amintirile și fotografiile din care ne privesc chipurile lor blajine și pline de iubire.
În prima zi de Paști, băiatul meu a îmbrăcat costumul național românesc primit de la bunicul pe care tocmai îl pierduse; din păcate, el nu a mai apucat să vadă cât de bine-i stă nepotului în el. Am ciocnit ouăle roșii și i-am urat lui Bicu: „Hristos a înviat!”. Ce urare mai bună decât aceasta?
Și astfel durerea se sfințea prin iubire. Anul acesta am înțeles că toate durerile noastre sunt, de fapt, semnul despărțirilor noastre: de țară, de cei dragi, de aproapele nostru, de noi înșine și, în final, de Hristos. Mergând pe urma pașilor noștri care ne-au îndepărtat de El, vom regăsi, în final, și drumul spre casă. Se spune că acolo unde este inima ta, acolo este și casa ta. Iar dacă în inima ta e Hristos, fii bucuros: ai ajuns Acasă.
Carmen Irimia
Québec, Canada
