Drumul spre Hristos

Într-una din zile am văzut ceva și vreau să v-o spun, deoarece cred că este destul de simbolic. Am văzut următorul lucru: Precum o mamă ține în brațele ei pe pruncul nou născut și îl are înfășat, tot astfel am văzut și eu un prunc înfășat, pe care-l țineam în brațe cu mâna mea cea dreaptă foarte strâns. Simțeam pentru acest copilaș multă dragoste și sufletește eram foarte legat de el. Când îl vedeam ca o fetiță mică, când ca o păsărică; așa era sentimentul pe care îl aveam. Aveam ca scop să merg pe un drum ce era greu, cu urcușuri, coborâșuri, greutăți, dar trebuia neapărat să merg ținând în brațe acest copilaș și încercând să ajung la destinația mea.

În timp ce mergeam pe acest drum, întâlneam tâlhari și răufăcători. Toți acești oameni aveau privirea îndreptată cu multă răutate spre ceea ce țineam eu în brațe. Se gândeau în ce chip ar fi putut să mi-l ia, să-l omoare sau să-l otrăvească. Eu, văzându-i pe aceștia având atâta răutate, mă sileam să îl țin strâns, ca să nu mi-l ia, să nu mi-l omoare.

Mergând pe drum în continuare, simțeam în spatele meu o protecție ca un semicerc. Am simțit că niște oameni înarmați mă păzesc, mă ocrotesc. Astfel, tâlharii, cu toată reaua lor intenție și strădanie, nu puteau să ajungă în preajma mea, ca să-mi răpească ceea ce țineam în brațe. La un moment dat am văzut un balaur ca cel zugrăvit în icoana Sfântului Gheorghie, cu aripi, cu cap ca al unui crocodil și celelalte. Acesta era gata să se năpustească asupra mea, ca să-mi răpească ce aveam.

În acea clipă am văzut la dreapta mea o mână cu o sabie mare străpungând fiara în pântece. Atunci fiara a început să scoată pe gură otravă ca un izvor. De îndată ce acea mână a tras sabia din trupul fiarei, aceea a făcut doi-trei pași și a căzut moartă. În continuare vedeam că înaintam ținând foarte strâns ceea ce era când o fetiță, când o păsărică înfășată în pânze. După ce am trecut de toate greutățile, am simțit o oarecare ușurare că de acum trecuseră toate piedicile și primejdiile. Atunci am privit-o din nou, ca să fiu sigur că o țin în brațe. I-am pipăit și piciorușele și am văzut că o salvasem. Când mi-am venit întru sine, aveam înștiințarea că acest pruncușor simboliza sufletul meu sau sufletul fiecărui fiu duhovnicesc al meu, pe care mi l-am asumat responsabil.

Într-adevăr, ca să ajungă cineva la Hristos, la această menire înaltă, va trece pe această cale anevoioasă în această viață. Tâlharii nevăzuți păzesc căile și au întins curse, capcane și atâtea alte rele, ca să prindă pe fiecare trecător, pe fiecare creștin, să-l scoată de pe această cale ce duce la Hristos. Așa cum fiecare suflet va trece prin vămile văzduhului, tot astfel și aici jos trecem prin aceste vămi, ispitele de la demoni, până ce vom ajunge la Hristos. Și dacă omul nu se va pleca unei patimi aici pe pământ, dacă nu va deda păcatelor și nu se va ceda ispitei, astfel încât să-și îngreuieze mult sufletul său, trebuie să nădăjduiască că va reuși să treacă și celelalte vămi.

Cursele sunt diferite. Întâlnim, de pildă, demonul desfrânării. Acest demon are un ajutor deosebit de la fire, deoarece pofta este sădită în trup după fire. Pe această poftă o exploatează diavolul și ne ridică războaie grele. Acest demon, atunci când omul îl întâlnește, într-o mână ține imagini, chipuri, reprezentări, iar în cealaltă ține o făclie aprinsă. Atunci când se apropie de suflet, înfățișează imaginile, chipurile, reprezentările păcătoase, atrăgătoare și smintitoare, străduindu-se să amețească sufletul, să privească într-acolo, astfel încât să se nască pofta. Cu cealaltă mână înfierbântă pofta firească, aprinde văpaia și se străduiește să dea foc templului lui Dumnezeu. Templu al lui Dumnezeu este creștinul, botezat în Numele Sfintei Treimi, cel rânduit să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. Iar atunci când sufletul se pleacă în fața acestei ispite, atunci devine responsabil, atunci patima stăpânește, îi devine ca un tiran, este înrobit și urmează fără nicio împotrivire pe acest tiran.

Avva Moisi Etiopianul, pe când se afla în perioada sa de luptă și a avut odată un atac al unui puternic război trupesc, nu se apropia să se împărtășească, fiindcă se simțea necurat din pricina acestui război. Într-o zi Avva Isidor, preotul Schitului, îi spune:

–   Avva Moisi, apropie-te de Sfintele Taine!

–   Nu mă apropii, dacă nu vor înceta scurgerile din timpul somnului.

–   Nu-i nimic, lasă-le pe acelea și vino să te împărtășești!

–   Nu vin.

–   Vino lângă mine!

Îl urcă pe acoperișul chiliei și îi spune:

–   Ia aminte la stânga ta!

Atunci i s-au deschis ochii sufletului lui Avva Moisi și a văzut toată lumea plină de demoni, care alergau cu multă mânie să-i împingă pe oameni în răutăți. S-a înfricoșat când i-a văzut astfel pe demoni.

–   Ia privește și spre dreapta! i-a spus din nou.

Atunci s-a întors spre dreapta și a văzut cum coborau nenumărate tagme de Arhangheli și Îngeri și văzându-i, a prins curaj.

–   Care puteri, l-a întrebat, sunt mai multe și mai mari? Ale noastre sau ale demonilor?

–   Ale noastre, ale Îngerilor.

–   Atunci, îi spuse Avva Isidor, vino și prinde curaj! Și să știi că nu depinde de tine să te izbăvești de patimă și de război, ci aceasta este lucrarea și izbânda numai a Harului lui Dumnezeu. Dar eu îți spun că din această clipă încetează războiul.

Și îndată s-a simțit ușurat și s-a smerit pentru faptul că nu a reușit nimic cu asceza sa, ci cu un singur cuvânt al Avvei Isidor a fost izbăvit și a putut să se apropie de dumnezeiasca Împărtășanie.

Vedeți, fiilor, când omul se luptă și se împotrivește la atacul diavolului, cum intervine Dumnezeu și trimite pe Îngerii Săi ca să-l ajute!

Înaintând, sufletul întâlnește alt demon, altă cursă, de pildă al osândirii, care este un demon înfricoșător, ce se apropie ușor. Se află în orânduiala zilnică. În fiecare convorbire, în fiecare contact, pe care noi oamenii îl facem, are primul cuvânt. Deoarece suntem toți pătimași și păcătoși și avem mult material pentru osândire, ne abate acest demon și începem să ne osândim unul pe altul. Uităm că există interdicție verbală de la Însuși Hristos: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”[1]. Și Apostolul Pavel spune să nu judecăm înainte de a veni Domnul, fiindcă El știe lucrările ascunse ale oamenilor, pe care noi nu le cunoaștem.

În vremea noastră acest demon are primul loc. Fie suntem păcătoși, fie nu suntem, judecăm foarte ușor. Când demonul acesta se întărește și îl stăpânește pe om ca și patimă, acest demon va deveni vamă, când sufletul va urca la Cer și îl va împiedica negreșit. Acolo va lua locul Judecătorului; adică îi va spune demonul vameș că de vreme ce ai judecat în viața ta, ai nesocotit porunca spusă de Domnul, nu ai voie să înaintezi către cele de Sus.

Înaintând în această viață întâlnim alt demon, de pildă pe cel al mâniei. Ne aprinde înlăuntru să ne mâniem, să ne revoltăm, să înjurăm, să clevetim. Toate acestea sunt păcate ale părții mânioase. Mânia există după fire în noi, dar ni s-a dat ca să ne mâniem împotriva păcatului, împotriva vrăjmașului nostru. Din nefericire, diavolul, ca un maestru, ne întoarce această mânie împotriva apropelui nostru, împotriva fratelui nostru. Și astfel ne stăpânește mânia și ne face fiare. Iar atunci când monahul stă în chilia sa, demonul îi aduce chipurile celor care l-au întristat, l-au amărât, l-au împiedicat în ceva și mișcă mânia în el și o aprinde. Și astfel, sufletește cedează patimii și demonul cucerește tot mai mult teren.

Și astfel cu fiecare patimă, fiecare demon, când îl prinde pe om responsabil, îi va îngreuia urcușul pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

De aceea trebuie să luăm aminte aici jos, pe această cale a vieții, unde cu Harul lui Dumnezeu, avem stăpânirea de a-i birui pe demoni. Pe când în vremea urcușului său, sufletul, când este responsabil, nu mai are stăpânirea de a se izbăvi. Acum, chiar dacă și cedăm la o patimă, putem să ne nevoim și cu harul lui Dumnezeu să o tăiem, să o îndepărtăm și să ne izbăvim de ea.

[1] Matei 7, 1.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.