Monahia Porfiria
Pe când eram șoferiță de taxi, timp de aproximativ un an, participam o dată pe săptămână la emisiunea Smaragdei Karaghiorga, de la postul de radio al Bisericii Greciei. Emisiunea era ascultată de mulți oameni. Destui dintre ei mă sunau la telefon, ca să-mi mulțumească pentru ajutorul pe care-l primeau.
Într-o după-amiază m-a sunat un preot din eparhie, ca să mă felicite pentru toate cele pe care le spusesem la emisiune. Am întrebat care este numele lui: părintele Ioannis Mitsopoulos. Am vorbit destul despre Dumnezeu, despre dragoste și despre problemele oamenilor. Înainte de a închide telefonul, mi-a spus:
– Simt că aveți o problemă. Aș putea cumva să vă ajut?
Am rămas fără grai… căci într-adevăr, în acea perioadă ceva anume mă chinuia. În câteva secunde au trecut diferite gânduri prin mintea mea. I-am răspuns:
– Slavă lui Dumnezeu, părinte, sunt bine! Nu am nevoie de nimic. Vă mulțumesc.
El însă insista să mă ajute. Dar eu foarte politicos l-am refuzat. Astfel s-a terminat convorbirea noastră. Din fericire, numărul telefonului său rămăsese în mobilul meu. Deja a doua zi l-am sunat și i-am cerut să ne întâlnim. Aveam curiozitatea să-l cunosc îndeaproape. Să cunosc pe omul care atât de mult mă impresionase și despre care sufletul meu îmi spunea că acest om are îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.
A acceptat imediat să mă vadă. Peste două zile mă aflam la Kalentzi din Corint. Întâlnirea a avut loc în Biserica Sfântului Constantin, unde liturghisea părintele și se află în centrul satului. Vorbind împreună cu el, am descoperit comoara ce o avea ascunsă în sufletul său. Într-adevăr, este un om plin de dulceață, de dragoste dumnezeiască, ce se revarsă din inima lui, din ochii lui, dar chiar și din zâmbetul lui. Am simțit că sufletul lui era sprijin pentru al meu. I-am cerut să-mi devină duhovnic, iar el a primit cu multă bucurie.
Părintele Ioan este foarte duhovnicesc, iubitor, un părinte vrednic de adorat. Un părinte care știe să iubească și să-și ocrotească fiii. Un părinte care niciodată nu făcea diferență între fiii lui biologici și cei duhovnicești. Un părinte care stă ca un paznic neadormit al Bisericii Sfântului Constantin, al consătenilor săi, dar și al tuturor fiilor săi duhovnicești. Un părinte care știe ce înseamnă jertfa.
Foarte curând aura sfințeniei lui a devenit ca un acoperământ ce a învelit sufletul meu și astfel am început a urca împreună cu el la Cer. Fericirea și dragostea se revărsa atât de mult, încât o dăruiam cum multă bucurie tuturor oamenilor. Simțeam că eram un copil în mâinile lui Iisus și ale starețului meu.
Cunoscându-l, l-am iubit și mai mult. Aceeași dragoste o au și ceilalți fii ai săi duhovnicești. Se interesa de toți la fel de mult; nu făcea deosebire.
Într-o după-amiază am mers la spovedanie. Terminasem spovedania și discutam diferite întâmplări din viața mea de taximetristă. Deodată mi-a spus:
– Copilul meu, nu aș vrea să ridic crucea ta.
Fiindcă nu am înțeles, l-am întrebat:
– De ce spui aceasta, gheronda?
– Fiindcă este foarte grea, fiica mea.
– Ce vrei să spui, gheronda?
– Nu cere prea multe explicații. Ți-am spus, este foarte grea.
– Gheronda, va suferi mult sufletul meu?
– Nu, copilașul meu. Sufletul tău va fi vesel, dar încercările prin care vei trece vor fi multe și grele.
– Ei, de vreme ce sufletul meu va fi vesel, mă va ajuta Preadulcele Iisus și vom ridica crucea împreună.
– Da, fiica mea, așa va fi. Mă bucur pentru credința ta.
Iisus m-a învrednicit să trăiesc nebunia dragostei Sale, a dragostei dumnezeiești. Iubirea pe care a trăit-o Starețul Porfirie pentru Hristos. Însă nu poți trăi măreția lui Hristos fără încercări. Și nu a întârziat ceasul încercării mele. Numai că fusesem răpită foarte mult de cele cerești și uitasem că mai există și pământ. Că mai există și diavol. Și ca un pizmaș ce este, a pizmuit dragostea ce o am pentru Preadulcele meu Iisus și dragostea față de starețul meu, precum și marea mea fericire. Și din Cer unde mă aflam, m-a aruncat pe pământ, vrând să mă ucidă. Dar sufletul meu aparține lui Hristos și numai Lui! De această dată am venit față în față cu el. A fost cel mai înfricoșător lucru pe care l-am trăit vreodată. A venit ca să-mi amintească prezența sa, căci uitasem de el cu desăvârșire.
Atunci mi-am dat seama că venise sfârșitul fericirii mele cerești! Am simțit că peste sufletul meu vine o încercare foarte dură. Și într-adevăr, am avut o luptă foarte crâncenă cu el. Am plâns foarte amar. În fiecare noapte lacrimile mele curgeau ca un torent fierbinte pe obrajii mei. Inima mea a devenit o rană ce neîncetat sângera și continuă să sângereze.
În fiecare zi simțeam că încet-încet mă sfârșeam… Atunci mi-am amintit de discuția cu starețul meu:
– Fiica mea, nu aș vrea să ridic crucea ta. Este foarte grea!
Însă țineam cu tărie sufletul meu să nu se încovoaie din pricina durerii foarte mari pe care o pricinuia ucigașul de suflete, diavolul. Mulțumesc însă sfântului meu stareț, părintele Ioannis Mitsopoulos, din adâncurile sufletului meu, pentru tot ce m-a învățat, pentru toate cele bune pe care mi le-a oferit, pentru toate cele frumoase și dumnezeiești pe care le-a scris în sufletul meu! Îl iubesc și îl voi iubi pentru totdeauna, fiindcă dragostea dumnezeiască nu are niciodată SFÂRȘIT.
Sfântului meu Stareț
Pe urmele tale voi umbla
Și să te ajung voi încerca
Pasul meu să-l fac iute
Dar drumul este anevoios și suitor
Hristoase al meu, să-l ajung mă străduiesc
Ajută-mă să nu obosesc
Pe calea aceasta suitoare
Hristoase al meu, cât Te iubesc!
Hristoase al meu, osteneala mea e multă
Calea suitoare este lungă.
Uite, privește! Sângerez…
Ajutor caut să aflu
De la Starețul pe care-l iubesc
Dă-mi puterea să-l urmez
Hristoase al meu, cât de mult Te iubesc!
O, Părintele meu cel sfânt,
Cât mă liniștești
Și inima mea cea săracă
Cu dragoste tu o umpli
În mâhnirile mele, în durerile mele
Și în deznădejdea mea
Pe tine te am întotdeauna
Dulce mângâiere.
Fragment din cartea Ascultă-mă!– Editura Evanghelismos.
