Apostol Fapte 5, 12- 20
În zilele acelea, prin mâinile apostolilor se făceau semne și minuni multe în popor; și erau toți, într-un cuget, în pridvorul lui Solomon. Și nimeni dintre ceilalți nu cuteza să se alipească de ei, dar poporul îi lăuda. Și din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulțime de bărbați și de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Și se aduna și mulțimea din cetățile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi și bântuiți de duhuri necurate, și toți se vindecau. Și, sculându-se arhiereul și toți cei împreună cu el – cei din rândul saducheilor –, s-au umplut de pizmă. Și au pus mâna pe apostoli și i-au aruncat în temnița obștească. Iar un înger al Domnului, în timpul nopții, a deschis ușile temniței și, scoțându-i, le-a zis: Mergeți și stați drept și grăiți poporului în templu toate cuvintele Vieții acesteia.
Evanghelia Ioan 20, 19-31
În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit lisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit lisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! lisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! lisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că lisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui.
Sfântul Nicolae Velimirovici
Cât de minunată este legătura dintre mamă şi copil! Iubire şi jertfă pe de o parte, şi credinţă şi ascultare pe de alta. Există pentru copil vreo altă cale spre fericire decât aceea a credinţei în mama sa şi a ascultării faţă de ea? Există ceva mai îngrozitor decât un copil care nu are încredere în mama sa şi nu o ascultă?
Credinţa este calea cea mai curată spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale capătă ruşine şi necurăţie. Credinţa este calea cea mai grabnică spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale va primi pedeapsă cu moartea pe calea sa. Acolo unde există credinţă există şi sfătuire; acolo unde nu există credinţă, sfătuirea nu aduce niciun ajutor. Acolo unde există credinţă, există dialog; acolo unde credinţa lipseşte, şi dialogul lipseşte; atunci, locul dialogului este luat de îndoială şi ispită. Un străin nu are niciun fel de încredere într-un străin; o rudenie are încredere într-o rudenie. Atunci când între doi străini vine credinţa, ei se fac rudenii, unul cu altul; atunci când vine o pierdere între rudenii, aceştia se fac străini. Cum ar putea dormi în pace gospodarul dacă a închis în acelaşi ţarc un lup şi o oaie? Cum se poate afla omul în linişte şi în pace dacă sufletul său ar fi stăpânit de îndoială şi ar fi întors în credinţa sa? Când credinţa în semenul său este lipsită de îndoieli, atunci sufletul omului este puternic şi se află în pace şi faţa lui este liniştită.
O, ce privelişte întristătoare este atunci când se întâlnesc doi oameni care sunt muritori, amândoi fiind zidirile Lui, ale Celui care a zidit şi serafimii, şi unul vorbeşte către celălalt ca să-l ispitească, şi acela îl ascultă pe celălalt cu îndoială! Numai o singură privelişte este mai întristătoare decât aceasta, şi anume aceea în care omul cel zidit ascultă cuvintele Ziditorului său din Evanghelie şi se îndoieşte de ele. Marele Moise numai o singură dată a pus la îndoială cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea el a fost pedepsit să rătăcească vreme de patruzeci de ani până să poată intra din nou în ţara sa. Proorocul Zaharia nu a crezut cuvintele Arhanghelului Gavriil despre naşterea Înaintemergătorului Ioan şi de îndată a rămas mut.
Cât de cumplită a fost pedeapsa dată părinţilor noştri celor dintâi pentru cea dintâi îndoială a lor! Adam şi Eva au fost izgoniţi din Rai pentru că au pus la îndoială cuvântul lui Dumnezeu şi au crezut propriilor lor ochi; ei s-au încrezut în ei şi în diavol. Pe când părinţii cei dintâi ai omului ascultau numai de cuvântul lui Dumnezeu, toate erau pentru ei şi pentru toate zidirile, bune foarte (Facerea 1:31). Dar de îndată ce ei au încălcat această credinţă, Raiul s-a închis şi heruvimi şi sabie de flacără (Facerea 3:24) au fost aşezaţi la porţile Raiului, pentru ca nici un îndoielnic sau necredincios să nu se mai poată întoarce acolo vreodată. Dintre toate cazurile întristătoare de necredinţă a omului faţă de Dumnezeu, două sunt cele mai întristătoare şi de necrezut pentru o fiinţă cu dreaptă judecată, în întreaga istorie a lumii. Primul este legat de Pomul Cunoaşterii şi cel de al doilea de Pomul Vieţii. În primul caz, Dumnezeu i-a atenţionat pe cei din Rai despre primejdia din partea lui Satan; în cel de al doilea, Dumnezeu a arătat neamului celui muritor al lui Adam viaţa cea fără de moarte întru Hristos Cel înviat. Când Dumnezeu a spus oamenilor să nu se îndrepte către moarte, ei tocmai aceasta au făcut. Când Dumnezeu a chemat oamenii să se apropie de Viaţă, au fost mulţi care nu au vrut să se apropie.
Toţi oamenii iubesc viaţa, iubesc bucuria, doresc nemurirea, tânjesc după bogăţiile fericirii. Cu toate acestea, atunci când Dumnezeu le descopere şi le dăruieşte toate astea, unii sunt şovăielnici şi se îndoiesc. Cei care se sălăşluiesc în această vale a plângerii pun la îndoială că ar exista vreo împărăţie a vieţii, mai bună decât aceasta! Robii morţii pun la îndoială faptul că poate exista un tărâm al lui Dumnezeu, fără moarte. Însoţitorii viermilor şi ai omizilor se îndoiesc că Dumnezeu poate să-i schimbe în împăraţi fără de moarte şi însoţitori ai sfinţilor îngeri. Îndoiala omului faţă de Dumnezeu este descoperirea de bază a bolii omului din marele spital al lumii. Lumea nu are nici un leac pentru această boală, fiindcă Hristos Cel înviat este singurul leac şi dacă omul nu-L va lua, cum se va putea vindeca? Domnul Iisus a întărit descoperirea adevărului prin biruirea morţii ca Domn înviat. Dacă omul nu crede în Învierea Sa din morţi, cum poate crede el toate celelalte pe care El le-a spus şi săvârşit? Care minte ar putea înţelege că El a înviat morţii cu adevărat, dacă El a rămas neschimbat în mormânt şi a văzut putreziciune? Care limbă ar fi putut mărturisi că, cuvintele Lui erau cuvintele vieţii, dacă viaţa Lui nu ar fi luat sfârşit pe Crucea de pe Golgota?
O, fraţii mei, Domnul a înviat şi este viu! Ce altă mărturie mai poate fi adusă când aceasta este lucrarea cea mai doveditoare din întreaga istorie a lumii? Dumnezeu a rânduit aceasta prin Voia Lui, din iubirea Sa pentru oameni. Dintre toate faptele din istoria omenirii, nici măcar unul singur nu este dovedit atât de limpede precum fapta Învierii Domnului. Domnul Iisus a venit printre oameni atunci când credinţa oamenilor era cea mai slabă; şi astfel Voia lui Dumnezeu a rânduit ca Învierea Domnului să poată fi pricepută de oamenii cu credinţa cea mai slabă. De ce Dumnezeu nu le-a spus lui Adam şi Evei mai mult despre primejdia de a mânca din Pomul oprit din Rai? De ce nu le-a dat El măcar o singură dovadă, ci numai le-a făcut pe scurt oprire? Pentru că Adam şi Eva erau atunci fără de păcat şi fiind neprihăniţi, erau puternici în credinţă. Dar Dumnezeu a dovedit Învierea lui Hristos cu multe dovezi, şi mai mult decât dovezi – cu înfăţişări văzute. Aceasta fiindcă la vremea Învierii lui Hristos, omenirea era plină de păcat, foarte păcătoasă, şi foarte slabă în credinţă.
Evanghelia de astăzi aduce o dovadă minunată a Învierii lui Hristos, o dovadă întărită prin credinţa Apostolului Toma şi împreună cu credinţa lui Toma, credinţa altor mii de creştini de la începutul istoriei mântuirii până în zilele noastre. Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Prima zi a săptămânii este ziua care urmează după sâmbătă. Acest lucru este lămurit în Evanghelia Sfântului Evanghelist Marcu, unde se spune: Şi după ce a trecut ziua sâmbetei … în prima zi a săptămânii (Marcu 16:1-2). Aceasta este ziua de Duminică; tocmai ziua în care Domnul a înviat dis-de-dimineaţă. De aceea, în seara aceleiaşi zile, târziu, ucenicii erau strânşi laolaltă, cu toţii în afară de Toma, într-o casă din Ierusalim. Toate trebuiau să se întâmple după cum fuseseră proorocite: păstorul fusese bătut şi oile risipite (Marcu 14:27). Dar Apostolii nu erau ca oile lipsite de minte, ca să se risipească în toate părţile; ei degrabă s-au strâns din nou într-un loc, ca să aştepte întâmplările următoare şi ca să se încurajeze unii pe alţii. Ei ţineau uşa încuiată de frica iudeilor, cu toţii păstrând vie în minte proorocia Învăţătorului lor, fără nici o îndoială, atunci când El le vorbise de vremea chinuirii de către sinedrişti şi de bătăile cu biciul din sinagogile lor (Matei 10:17). Puteau uita ei aceste cuvinte îngrozitoare „Vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16:2)? Înfricoşarea Apostolilor din zilele acelea era de la sine înţeles, când se săvârşeau nelegiuiri fără de minte, cu multă cruzime, împotriva Învăţătorului lor, chiar înaintea ochilor lor. Oameni slabi cum erau, la ce se puteau aştepta pentru ei de la bătrânii iudei, însetaţi de sânge, când ei le cunoşteau deja ticăloşia cumplită de la judecarea celui fără de păcat şi Atotputernicul Hristos, Făcătorul de minuni? Dar Hristos, chiar şi în mormânt, îi păstra în mintea Sa, ca să nu li se întâmple nici un rău, ca să nu se vândă unul pe altul şi ca să nu se împrăştie în cele patru colţuri ale pământului înainte de a-L vedea pe El viu şi slăvit.
Şi iată, în cea de a patra seară de când ucenicii se despărţiseră de Domnul lor – când El a fost luat şi dus la judecată – şi prima după Învierea Sa, Domnul S-a înfăţişat lor viu şi slăvit. El a venit şi a stat în mijlocul lor, uşile fiind închise şi încuiate. Aşa cum toate minunile sunt săvârşite de către Domnul Iisus cu mare socoteală, pentru a fi de folos oamenilor, şi aceasta este tot la fel. Evanghelistul nostru nu lasă loc nici pentru cea mai mică îndoială că Domnul a intrat în încăperea încuiată în chip minunat. Domnul S-a arătat ucenicilor Săi în chipul acesta, mai întâi, pentru a nu-i speria bătând la uşă. Ei erau deja destul de îngroziţi de iudei, şi Domnul cel iubitor nu voia să le sporească frica nici măcar o clipă. În al doilea rând – ceea ce este de însemnătate cu mult mai mare – pentru a arăta că tăria Sa atotputernică era înapoi cu El după se păruse că era neajutorat şi după înfrângerea cea văzută din ultimele trei zile. Îndată după aceasta, El exprimă aceasta cu cuvintele: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18). Fără această mare minune, cum ar fi putut să refacă credinţa şovăielnică în El, a ucenicilor Lui? Cum S-ar fi arătat Biruitor cel biruit? Fiind batjocorit, scuipat, bătut, ucis şi îngropat, cum ar fi putut El să Se arate întru slava Sa în alt chip? Cum ar fi putut în alt chip să-Şi lămurească prietenii că suferinţa şi moartea nu luaseră nimic din puterea Lui, ci dimpotrivă, mai mult a sporit puterea Lui ca om? În sfârşit, ce fel de zidire ar fi în stare să se împotrivească Preasfântului şi Preacuratului? Întreaga natură se află sub stăpânirea sfinţeniei şi a curăţiei. Pe când El Se afla în trup muritor, Voia Lui era în stare să supună marea şi vânturile. Atunci, ar putea uşile de lemn şi pereţii de piatră să-I stea în cale Lui şi trupului Său slăvit? Când El doar doreşte aceasta – şi El săvârşeşte aceasta la vremea potrivită, ca în acest caz – întreaga zidire se schimbă: spaţiu şi timp, tăria şi fluiditatea unui obiect, înălţimea şi adâncimea, cele dinăuntru şi cele din afară – toate se fac la fel: slabe, deschise, supuse şi goale de orice fel de putere împotrivitoare.
„Pace vouă!” Biruitorul morţii întâmpină mica Sa oştire cu aceste cuvinte. „Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace” (Psalm 28:11) – astfel, prin întunecimea cea neagră a veacurilor, proorocul David a văzut mai dinainte această clipă de înflăcărare. „Pace vouă” – aceasta este, de fapt, o întâmpinare obişnuită în răsărit, dar pe buzele lui Hristos s-a aşezat o mulţumire deosebită şi un înţeles deosebit. Mai devreme, despărţindu-Se de ucenicii Săi, Domnul spusese: „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră” (Ioan 14:27). În vasul gol al lumii El a turnat vinul Său; El a dat dulceaţă cerească întâmpinării Sale obişnuite. Atunci când oamenii, pierzându-şi pacea lor lăuntrică şi s-au plecat grijilor pământeşti, spun: „Pace vouă!”, ei dau ceva ce nu au nici ei înşişi. Din această întâmpinare al lor, nu sporeşte nici pacea lor nici pacea acelora cărora le este îndreptată această întâmpinare. Când ei spun aceasta, ei vorbesc din obişnuinţă şi din politeţe, necugetat şi fără sens; ei spun acelaşi lucru atunci când se adună ca să se veselească şi când se adună ca să deschidă procese şi ca să se înşele unii pe alţii. Cu Hristos este altfel. El dă numai ceea ce are cu adevărat. Pacea Lui este pacea Biruitorului a cărui biruinţă este întreagă. De aceea pacea Lui este bucurie, curaj, sănătate, linişte şi putere. El nu o dă aşa cum o dă lumea: El nu o dă numai cu buzele, ci cu tot sufletul Său, cu toată inima şi cu toată mintea Sa, aşa cum iubirea se dă pe sine iubirii. Dând lor pacea Sa, El – în chip tainic – aduce în ei fiinţa Lui. Aceasta este pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte (Filipeni 4:7). Asemenea pace semnifică stăpânirea lui Dumnezeu în sufletul omului. Asemenea pace este întregul desăvâtşit, roada şi cununa vieţii duhovniceşti a primilor creştini. Întâmpindu-Şi ucenicii, Domnul a pornit să-i întărească în credinţa că El nu era duh, aşa cum au putut crede unii dintre ei în clipa aceea (Luca 24:37), ci era cu adevărat Învăţătorul şi Domnul lor Cel viu.
Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. De ce le-a arătat Domnul mâinile Sale şi coasta Sa? În chip limpede a făcut aceasta pentru rănile pe care le primise pe Cruce de la cuie şi de la spadă. Arătându-le rănile Sale, Domnul a căutat să-i lămurească, şi ca să le fie lor aceasta spre aducere aminte. Pentru a-i încredinţa că era El, căci cine altcineva ar fi avut asemenea răni pe mâini şi în coastă? Ca să le amintească că El purta urmele acestor răni întru slava Sa fără de moarte, ca o mărturie nesfârşită a iubirii Lui şi suferinţei Lui pentru omenire. Atunci ucenicii s-au veselit, pentru că L-au văzut şi L-au recunoscut pe Domnul. Mântuitorul, în judecata Sa cea limpede, vestise mai dinainte chiar şi această clipă de bucurie, când El a mai venit odată ca să stea cu ucenicii Săi. Aceasta s-a întâmplat chiar înainte de patima Sa, când ucenicii erau foarte îndureraţi. El, care era om, avea cea mai mare nevoie de mângâiere în ajunul suferinţei Sale pe Cruce, a uitat de Sine, şi S-a sârguit să-Şi mângâie ucenicii cei îndureraţi: „Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră” (Ioan 16:22). Acum, în clipa aceasta, se împlineşte această proorocire minunată! Inimile lor întristate se umplu degrabă cu bucurie multă!
Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. De ce spune Domnul „Pace vouă” a doua oară? Pentru că El vrea să-i întărească cu pace îndoită pentru lupta care îi aşteaptă şi în care îi trimite El. El le dă mai întâi pacea lăuntrică şi apoi pacea dinafară; cu alte cuvinte: pacea cu ei şi pacea cu lumea. Când El a spus: „Pace vouă” prima oară, El le-a arătat că El, Domnul lor cel adevărat, se afla împreună cu ei în trup şi suflet. Prin aceasta El a vrut să le spună: „Când aveţi lupte lăuntrice cu patimile, şi cu gândurile şi cu dorinţele acestei lumi, şi Eu sunt în mijlocul vostru – adică, în inimile voastre – nu vă temeţi de nimic. Eu sunt Pacea, şi Ziditorul păcii în inimile voastre.” Şi acum, când El îi trimite în lume – în lupta dinafară cu lumea – El îi salută încă o dată şi le dă pace, ca să nu se teamă de lume, ci să rabde în luptă şi să fie semănătorii păcii în inimile oamenilor. El le dă lor pace bogată, pentru că ei nu au nevoie de pace numai în lăuntrul lor şi numai pentru ei, ci ei trebuie să o dea şi la alţii, aşa cum le poruncise El mai dinainte: „Şi intrând în casă, uraţi-i zicând: ‘Pace casei acesteia.’ Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea” (Matei 10:12-13). Această pace îndoită dându-le lor, se mai poate tălmăci ca dându-le pacea sufletului şi pacea trupului, aşa cum socotesc unii Părinţi. De altfel, pacea din trup şi pacea din lume reprezintă una şi aceeaşi pace, căci, ce altceva este lumea decât pofta trupului şi pofta ochilor (I Ioan 2:16)?
Îndestulându-i astfel îndoit cu pace îmbelşugată, Domnul îi trimite în lume. Cum îi trimite El în lume? „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.” Tatăl L-a trimis pe Fiul Său din iubire pentru oameni. „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său” (I Ioan 4:10; cf. Ioan 3:16). Din iubirea Sa pentru oameni, iată, Domnul Iisus îi trimite pe ucenicii Săi. Mai mult, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume cu putere şi tărie: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu (Matei 11:27); toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15). Şi iată, Domnul cel înviat dă putere şi tărie de a dezlega şi a lega, ucenicilor Săi, după cum se va vedea puţin mai târziu. Mai mult, chiar Domnul a spus că El a fost trimis de către Tatăl, nu ca să facă Voia Sa ci Voia Tatălui (Ioan 6:38). La fel, El Îşi trimite acum ucenicii Săi, nu ca să facă voia lor, ci a Lui. Deşi El a fost trimis de către Tatăl, Domnul nu a fost niciodată, nici măcar pentru o clipă despărţit de Tatăl Său: „Eu nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 8:16). La fel, Îşi trimite şi El ucenicii în lume, promiţându-le că El va fi cu ei „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). Mai mult, pentru a-i învăţa smerenia pe oamenii cei mândri lipsiţi de minte, Domnul le arată că toate lucrările ale Lui sunt (Ioan 5:19) şi toată învăţătura Lui (Ioan 7:16) de la Tatăl este. Şi El le aminteşte ucenicilor Săi de smerenie, spunându-le: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). În sfârşit, El îi trimite pe ei ca oi printre lupi – aşa cum şi El a fost trimis. Ei fuseseră de faţă şi au văzut cum păcătoşii, precum lupii, urlau prin preajmă în ultimele zile, şi cum aceia I-au adus Lui chinuire de moarte, precum lupii poftitori de sânge. Dar El este acum mărturia lor cea vie că păcătoşii, atunci când se ucid pe ei înşişi sau pe altcineva, ei întotdeauna se ucid pe ei şi nu pe alţii. Biruinţa Lui este garanţia biruinţei lor viitoare.
Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Am văzut atunci cum, Domnul Şi-a întărit mai întâi ucenicii cu pace îmbelşugată, şi cum le-a zidit încrederea, asemănând apostolatul lor cu al Lui şi trimiţându-i pe ei în acelaşi chip în care fusese El trimis de către Tatăl. Vedem acum desluşit cum le-a dat El putere şi tărie. El le dă putere suflând asupra lor, şi tăria le-o dă prin cuvântul pe care El îl spune lor. Înnoitorul lumii lucrează întocmai ca şi Ziditorul ei. Făcând om din ţărâna pământului, Ziditorul a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (Facerea 2:7). Înnoitorul lumii lucrează acum în acelaşi chip. El suflă suflare de viaţă în faţa oamenilor care se slăbănogiseră din pricina păcatului. Prin suflarea Sa dătătoare de viaţă, El învie din morţi sufletele oamenilor, şi le înnoieşte pe cele legate de cele lumeşti, pe cele nepăsătoare. Suflând în faţa ucenicilor, Domnul le spune: „Luaţi Duh Sfânt!” Aceasta este prima dăruire de Duh Sfânt. Cea de a doua va fi în ziua cincizecimii, după această seară minunată. Prima dare de Duh Sfânt este pentru reînsufleţirea şi întărirea ucenicilor, şi cea de a doua este pentru slujirea Apostolilor în lume – pentru a aduce lumii viaţă nouă. Dându-le putere în chipul acesta, Domnul le dă şi puterea de a ierta păcatele şi de a le ţine. O, cât de mult rabdă lumea de la oamenii care se leapădă de această putere de la ei înşişi, fără să aibă în ei puterea lui Dumnezeu, fără să aibă Duhul Sfânt! Un om slab care pune stăpânire pe puterea care este a judecătorilor şi bătrânilor pricinuieşte mare nenorocire omenirii. El este un leş legat la şaua unui cal fără frâu. Aceasta se întâmplă printre păgâni, unde puterea este călcată în picioare; dar nu trebuie să fie la fel şi printre creştini, unde Dumnezeu dă putere celor cărora li se dă celor dintâi Duhul Sfânt. Iată cu câtă înţelepciune sunt rânduite şi plănuite toate în împărăţia pe care Hristos o zideşte!
Puterea de a ierta păcatele şi a le ţine, puterea de a lăsa şi a lega, o făgăduise Domnul mai dinainte Apostolului Petru (Matei 16:19), şi apoi celorlalţi Apostoli (Matei 18:18). Aici Domnul Îşi împlineşte făgăduinţa, chiar în ziua preaslăvitei Sale Învieri. De data aceasta, El nu îl alege pe Petru dintre ceilalţi, ci le dă putere şi tărie la toţi deopotrivă. Domnul nu i-a dat niciodată lui Petru o putere şi tărie aparte, ci lui i-a făcut numai o făgăduinţă în chip nemijlocit, şi aceea a fost într-o clipă de străfulgerare a insuflării cu privire la îndatorirea lui Petru, când el l-a mărturisit pe Hristos ca „Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16). Ca semn că El dovedeşte această mărturisire, şi iarăşi pentru a-i întări pe toţi ucenicii Săi în această credinţă, Domnul îi face lui Petru aceeaşi făgăduinţă pe care o face puţin mai târziu tuturor ucenicilor Săi, şi pe care El o împlineşte acum pentru toţi deopotrivă, în ziua Învierii Lui. Apostolii au trecut mai târziu această putere şi tărie urmaşilor lor, episcopilor, şi episcopii preoţilor, şi astfel această putere şi tărie sunt lucrătoare şi se află întru tărie până în ziua de astăzi în Biserica lui Dumnezeu.
Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. „Didimus” (Geamănul) nu era porecla lui Toma, ci felul iudaic al numelui. Probabil că numele său i-a fost dat de către o rânduială tainică şi de nepătruns, pentru a semnifica cele două laturi ale sufletului său, cu chipurile de îndoială şi de credinţă. În tot timpul cât el L-a urmat pe Hristos nu se întăreşte în chip deosebit nici îndoiala nici credinţa sa. Cu un anumit prilej, iese la iveală curajul şi evlavia sa faţă de Domnul, deşi aceasta vine din nepriceperea sa. Aceasta s-a întâmplat atunci când ei au primit vestea morţii lui Lazăr, şi Domnul Şi-a chemat ucenicii, zicând: „Să mergem la el.” Toma a crezut că Domnul îi chema pe ei la moarte, căci nu-I stătea lui în putinţă să vadă mai dinainte scopul lui Hristos de a-l învia pe Lazăr. Evanghelistul scrie astfel: Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El. (Ioan 11:16). Cu toate că aceste cuvinte fuseseră rostite fără înţelegerea lor, ele se sălăşluiau în inima cea plină de curaj şi de evlavie. Cu prilejul acela, Toma a fost de faţă la învierea lui Lazăr, tot aşa cum fusese de faţă şi cu un alt prilej, al învierii fiului văduvei din Nain. La învierea fiicei lui Iair, el nu se afla de faţă în cămara unde era fata cea moartă, fiind chemaţi înăuntru numai cei trei ucenici mai mari, dar nu se pomeneşte că Toma şi-ar fi arătat vreo îndoială cu privire la această minune a Domnului. La urma urmei el a fost de faţă la toate marile minuni pe care le-a săvârşit Domnul Hristos în cei câţiva ani. El cunoştea proorocia lui Hristos că El va învia a treia zi. Acum el află de la cei zece prieteni că Domnul li S-a arătat lor viu, şi că le-a arătat lor rănile Lui. El a aflat că Petru şi Ioan găsiseră mormântul gol, şi poate că aflase aceasta de la femeile mironosiţe. El a aflat că Maria Magdalena Îl văzuse pe Domnul înviat, şi că ea vorbise cu El. Toma a mai aflat că doi ucenici, îndreptându-se către Emaus, au călătorit dimpreună cu Domnul Cel viu. Toma a văzut şi a cunoscut toate acestea, dar nu le crede pe toate. El nu le crede pentru că el nu L-a văzut pe Cel Înviat. Necredinţa sa se lărgeşte chiar şi văzându-L pe El, dacă nu-I pipăie rănile din mâinile Sale. Într-adevăr, privind omeneşte, aceasta este îndârjire rară şi de neînchipuit, şi stăruinţă în necredinţă! Dar aceasta se poate înţelege când se priveşte cu judecată Dumnezeiască, fiindcă hotărârea în credinţă depinde de harul lui Dumnezeu. Cine poate înţelege adâncurile tainice ale Voii lui Dumnezeu? Cine poate să spună că Dumnezeu, prin rânduiala Sa, nu a dorit aici să se folosească de necredinţa lui Toma pentru credinţa multora? În orice caz, s-au arătat aici desluşit două lucruri: boala cumplită a firii omeneşti, scoasă la iveală prin necredinţa învârtoşată a unuia dintre Apostoli (care avea pricini fără de număr pentru a crede), şi înţelepciunea şi iubirea cea mai bogată a lui Dumnezeu. În curăţia şi sfinţenia Sa, Dumnezeu nu Se foloseşte de răul care poate veni dimpreună cu binele, nici nu Se foloseşte de mijloace rele pentru a ajunge la scopuri bune, ci, în înţelepciunea şi iubirea Sa de oameni, Domnul îndreaptă căile noastre cele rele şi le întoarce în bine.
Toma spune hotărât că el nu va crede până nu-şi va pune degetul său şi mâna sa în rănile lui Hristos. El spune aceasta, în chip de netăgăduit, pentru că prietenii săi au spus cum le-a arătat Domnul rănile din mâinile Lui şi din coasta Sa. Dar iată cum îl întăreşte în credinţă bunul Iisus Hristos pe şovăielnicul Toma: Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Iarăşi în zi de Duminică, ucenicii se strânseseră din nou împreună, şi iarăşi uşile erau încuiate şi iarăşi Iisus S-a aflat în mijlocul lor şi a zis: „Pace vouă!” Totul era ca atunci când El S-a arătat prima oară, cu singura deosebire că Toma se afla acum cu ceilalţi. Se părea că Domnul a voit să se arate lui Toma chiar în aceleaşi împrejurări, pentru a lămuri înaintea lui Toma tot ceea ce spuseseră cei zece ucenici despre prima Lui înfăţişare. Dar de ce a aşteptat Domnul opt zile? De ce nu S-a arătat El mai devreme? Mai întâi, pentru ca toate împrejurările să fie întocmai aceleaşi: fiindcă El S-a arătat prima oară în zi de Duminică, El trebuia să Se arate acum din nou, tot în zi de Duminică. În al doilea rând, pentru ca necredinţa lui Toma să fie scoasă la iveală şi aşteptând să se facă mai puternică. În al treilea rând, pentru a-i obişnui pe ucenicii Săi cu răbdarea şi îndurarea în rugăciunea pentru întărirea credinţei prietenului lor, pentru ca ucenicii să se roage ca Domnul să Se arate din nou pentru Toma. În al patrulea rând, pentru ca ucenicii să-şi dea seama de neajutorarea lor şi de neputinţa lor de a-L arăta pe Domnul înviat fără ajutorul Lui. În cele din urmă, poate, pentru că numărul opt semnifică zilele cele de pe urmă, ajunul celei de a doua Veniri a lui Hristos, când oamenii, ca şi Toma, vor fi foarte slabi în credinţă, mergând numai după simţurile lor şi crezând numai ceea ce pot simţi cu simţurile lor. Pentru că atunci oamenii vor spune ca şi Toma: Dacă eu nu văd nu voi crede. Şi li se va da lor să vadă. „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24:30).
Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Iar Toma I-a răspuns şi I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu.” Domnul S-a arătat a doua oară pentru Toma – pentru un singur om, un păcătos. Cel care este înconjurat de cetele îngerilor, care Îl întâmpină cu bucurie pe Biruitorul morţii, Îşi lasă turma Sa cea cerească şi Se grăbeşte ca să mântuiască oile cele rătăcite. Toţi cei care ajung la slavă şi putere mare în lumea aceasta, să-şi uite prietenii cei slabi şi cu capul plecat şi, cu ruşine şi cu nesuferire, să se întoarcă de la ei şi să se ruşineze la exemplul Lui. Din iubirea Sa pentru oameni, Domnul nu S-a abătut de la nici un fel de umilire sau strădanie. Din iubirea Lui pentru oameni, El – care se afla întru toată slava şi întru toată puterea – S-a pogorât pentru a doua oară într-o cămăruţă din Ierusalim. O, cămara aceea binecuvântată, din care au venit mai multe binecuvântări asupra omenirii decât ar putea fi în toate palatele împăraţilor!
Când Domnul S-a arătat lui Toma, Toma a strigat cu bucurie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Cu aceste cuvinte, Toma L-a recunoscut pe Hristos atât ca Om cât şi ca Dumnezeu, amândoi într-Unul, Persoană vie. Numai pipăirea slăvitului Domn era destul pentru a-i da lui Toma acea binecuvântare de către Duhul, acea renaştere a vieţii şi acea putere de a ierta şi de a ţine păcatele, pe care o dăduse Domnul celorlalţi ucenici prin cuvânt şi suflare asupra lor, cu opt zile mai devreme. Fiindcă atunci când Domnul, neaflându-Se încă întru slavă, ci fiind în trup muritor, a fost în stare să vindece femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veşmântului Său, umplând-o de putere şi sănătate, cu atât mai mult putea El, în trupul Său cel înviat şi slăvit, să-i dea lui Toma, prin pipăire, toată puterea şi tăria pe care le dăduse celorlalţi Apostoli în altă zi. Desigur, nu lipseşte posibilitatea ca Domnul să-i fi dat lui Toma putere şi tărie în acelaşi chip în care le dăduse celorlalţi ucenici mai dinainte, cu toate că nu se spune aceasta în Evanghelie, fiindcă în nici un caz nu s-a scris tot ceea ce a spus şi a făcut Domnul după slăvita Sa Înviere, aşa cum chiar Evanghelistul spune lămurit puţin mai departe. Important este că Toma, într-un fel sau altul, a primit de la Domnul aceeaşi putere şi tărie ca şi ceilalţi Apostoli. Aceasta se lămureşte desluşit prin slujirea sa apostolică, prin minunile sale şi prin moartea sa mucenicească. (Din viaţa Apostolului Toma se vede că el a fost dat morţii pentru propovăduirea fără de frică a Domnului Hristos cel înviat. Cinci soldaţi au străpuns cu cinci suliţe pe acest oştean curajos al lui Hristos.)
Zidind din nou şi întărind credinţa lui Toma, Domnul l-a mustrat cu blândeţe: Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut. Tu Toma, ai crezut în Mine mai mult cu simţurile tale decât cu duhul tău. Tu ai vrut să te încredinţezi cu ajutorul simţurilor tale, şi astfel ţi-am dat prilejul să faci aceasta, şi tu te-ai lămurit doar dacă M-ai văzut şi M-ai pipăit. Dar, „fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut„: cei care nu au văzut cu ochii lor dar au socotit cu duhurile lor şi au crezut cu inimile lor. Fericiţi cei care vin la credinţa în Hristos şi la Evanghelia Sa fără să-L vadă cu ochii lor trupeşti sau pipăindu-L cu mâinile sale. Fericit este copilul care crede tot ceea ce spune mama sa fără să meargă, şovăielnic, ca să cerceteze cu ochii şi cu mâinile. „Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” (Matei 5:37). Domnul a spus deja de multe ori că El va învia din nou, şi că El trebuie crezut. Dar, pentru ca necredinciosul să fie lămurit, şi ca şovăielnicul să fie întărit, Domnul nu a lăsat aceasta numai în seama proorocirii învierii Sale din morţi, ci S-a arătat de multe ori după Învierea Sa. Pentru El, lucrul de cea mai mare însemnătate era ca Apostolii, şi prin ei credincioşii, să aibă credinţă neschimbată în învierea Sa din morţi. Aceasta este temelia credinţei şi cununa bucuriei pentru creştin. De aceea, Domnul cel Atotînţelept a făcut tot posibilul ca să încredinţeze sufletele şi simţurile Apostolilor Săi, pentru ca nici unul dintre ei să nu se clatine vreodată în credinţa sa că El, Domnul se afla viu şi întru slavă. Cu toate că Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic (Ioan 6:63), şi cu toate că simţurile pot înşela omul mai îndată decât sufletul, Domnul cel îngăduitor S-a plecat către slăbiciunea omului şi a pus în lucrare toate cele cu putinţă ca să întărească simţirea cu simţurile oamenilor şi logica simţurilor. Astfel că Învierea Domnului a rămas cu adevărat până în ziua de astăzi fapta cea mai dovedită din istoria omenirii. Care faptă din trecutul îndepărtat este dovedită cu atâta înţelepciune şi grijă ca aceasta?
Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui. Este foarte probabil că Evanghelistul Ioan se gândeşte aici la minunile săvârşite de Iisus după Înviere. Aceasta se vede mai întâi din istorisirea de mai înainte a înfăţişării Domnului Celui înviat. Se mai vede din Faptele Apostolilor, în care se spune că Domnul S-a şi înfăţişat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 1:3). Unde s-au scris toate aceste dovezi de netăgăduit săvârşite, în timpul acestor patruzeci de zile? Nicăieri. Chiar şi Ioan recunoaşte că nu toate sunt scrise în această carte – în Evanghelie. În sfârşit, faptul că Evanghelistul se gândeşte aici numai la minunile săvârşite după Învierea Domnului şi nu la cele pe care El le-a săvârşit în timpul vieţii Sale, se vede din cuvintele cu care acelaşi Evanghelist încheie Evanghelia: Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. (Ioan 21:25). Aceste cuvinte se referă la minunile pe care le-a săvârşit Domnul în viaţa Sa pământească, atât înainte cât şi după Învierea Sa. Cu toate acestea, cuvintele din Evanghelia de astăzi nu pot avea acelaşi înţeles ca şi acelea cu care îşi încheie Evanghelia Sf. Ioan. Ce sens ar avea să le repete?
Tot ceea ce este scris în Evanghelie este scris cu un singur scop: ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă: să nu aşteptaţi un alt Mesia şi Mântuitor al lumii, fiindcă Cel care trebuia să vină a venit. Cel despre care proorocii Iudeii şi sibilele păgâne au spus mai dinainte, a venit întru adevăr. Se mai scrie şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui; că prin această credinţă, care a fost întărită pentru Toma prin simţirile sale, să aveţi viaţă veşnică. Se vede din aceasta că aceste cuvinte de încheiere din Evanghelia de astăzi se leagă de întâmplarea de dinainte cu privire la Toma şi necredinţa lui. Atunci, Domnul nu S-a arătat lui Toma numai pentru acesta, ci pentru noi toţi, cei care căutăm adevărul şi viaţa. Înfăţişându-Se lui Toma, Domnul Cel preabun ne-a ajutat pe noi toţi să credem mai lesne în El, Cel înviat şi viu şi, prin această credinţă, să avem adevărul veşnic şi viaţa veşnică. „În numele Lui”, adaugă Evanghelistul. De ce „în numele Lui„? Pentru că „nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4:12), „pentru că oricine va chema numele Domnului se va mântui” (Romani 10:13). Numai viaţa care se caută şi se dobândeşte în numele Domnului Iisus este viaţă adevărată. Tot restul este moarte şi putreziciune. În pustietatea fierbinte a istoriei omenirii, Hristos Cel înviat este singurul izvor de apă, bun şi credincios, care potoleşte, întăreşte şi reînvie. Tot restul care poate să pară izvor de apă pentru călătorul ostenit şi însetat, nu este izvor ci lucirea nisipului încins, precum strălucirea apei dintr-un vrăjitorie diavolească.
Sensul adânc al Evangheliei de astăzi se referă la drama interioară a sufletului omului. Cel care doreşte ca Domnul Cel înviat şi viu să Se arate în sufletul său prin Duhul lui Dumnezeu, trebuie să închidă şi să încuie cămara sufletului său, ca să-l păzească de năvălirea lumii din afară, lumea materialnică. După cum spune Mitropolitul Teofil [Theolipt?] în „Filocalia„: Învaţă înţelepciunea de la albine: când acestea văd un roi de viespi în jurul lor, ele stau în stup, şi astfel scapă de vătămarea răufăcătorilor lor” – tot la fel cum Apostolii pleacă din faţa iudeilor însetaţi de sânge şi cu iubire pentru cele materialnice. Într-un sens adânc, iudeii reprezintă pe cei care sunt legaţi de simţuri, şi de cele materialnice. Unui asemenea suflet păzit cu înflăcărare, sub lacăt şi cheie, Domnul i Se va arăta întru slavă. Mirele slăvit Se va arăta astfel miresei celei înţelepte. Când Domnul Se va arăta, frica lumii din afară va dispărea şi sufletul se va umple de pace. Şi nu numai pace. Domnul aduce întotdeauna multe şi felurite daruri: dând pace, El dă în acelaşi timp bucurie, putere şi curaj; El întăreşte credinţa; El dă tărie vieţii. Dar iarăşi când Domnul ni Se arată şi ne aduce toate aceste daruri de mare preţ, încă mai rămâne o îndoială într-o adâncitură a sufletelor noastre. Această adâncitură semnifică îndoiala lui Toma. Pentru ca această adâncitură să se lumineze şi să se încălzească cu harul Duhului Sfânt, noi trebuie să stăruim în rugăciune către Domnul şi să aşteptăm cu răbdare; în sufletele noastre, noi trebuie să ne închidem şi să ne încuiem de lumea din afară, de poftele trupeşti şi de îndemnări. Atunci Domnul, care iubeşte oamenii, ne va milostivi pe noi şi ne va împlini rugăciunile noastre. Şi El Se va arăta din nou, prin prezenţa Sa harică, va lumina chiar şi cel mai întunecat ungher al sufletelor noastre. Atunci, şi numai atunci, ne vom putea numi suflete vii şi fii ai lui Dumnezeu prin harul Său. Şi toate acestea vor fi prin ajutorul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căruia I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin!
