Apostol Fapte 20, 16-18; 28-36
În zilele acelea, Pavel hotărâse să treacă pe apă pe lângă Efes, ca să nu i se întâmple să întârzie în Asia, pentru că se grăbea să fie, dacă i-ar fi cu putință, la Ierusalim, de ziua Cincizecimii. Și, trimițând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoții Bisericii. Și când ei au venit la el, le-a zis: Luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu Însuși sângele Său. Căci eu știu aceasta că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma. Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheați, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat, noaptea și ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi. Și acum vă încredințez lui Dumnezeu și cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească și să vă dea moștenire între toți cei sfințiți. Argint, aur, sau haină n-am poftit de la nimeni; voi înșivă știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine. Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua. Și, după ce a spus acestea, plecându-și genunchii, s-a rugat împreună cu ei toți.
Evanghelia Ioan 17, 1-13
În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.
Sfântul Nicolae Velimirovici
Închipuiţi-vă că îi vedeţi pe ucenicii unui învăţător despre care nu aţi auzit nimic. Îi vedeţi smeriţi, cumpătaţi, înţelepţi, râvnitori, ascultători şi îndestulaţi cu toate faptele cele bune care se află sub soare. Ce vei crede despre învăţătorul lor? Fără îndoială că vei avea despre el cea mai bună părere cu putinţă. Închipuiţi-vă că îi vedeţi pe soldaţii unei căpetenii de oşti, despre care nu aţi prea auzit. Îi vedeţi că sunt harnici, curajoşi, disciplinaţi, îndestulaţi de iubire frăţească şi bucuria de a se jertfi. Cum îl veţi socoti pe mai marele lor? Cu siguranţă îl veţi socoti vrednic de toată lauda. Închipuiţi-vă că se află înaintea voastră un fruct oarecare, pe care nu l-aţi văzut niciodată, nici nu l-aţi gustat în viaţa voastră; un fruct arătos ochilor, cu gust minunat şi miros plăcut. Vă veţi întreba ce fel de pom rodeşte astfel de fructe şi, dacă voi nu aţi cunoscut înainte pomul acela, îl veţi socoti cel mai bun pom din lume şi îl veţi lăuda până la cer.
Atunci, iată, văzând ucenici buni, veţi socoti că învăţătorul este bun. Văzând soldaţi buni veţi socoti că mai marele lor este bun. Şi văzând fructe bune, veţi socoti că pomul este bun. „Fiecare pom se cunoaşte după roadele lui” (Luca 6:44). Pomul bun nu face fructe rele şi nici pomul cel rău nu face fructe bune. „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7:16). Nu: spinii nu se culeg din viţa de vie, nici scaieţii din smochini. Pomul bun dă roadă bună, iar pomul rău dă roadă rea. Acest lucru este atât de lămurit pentru fiecare, încât nu este nevoie de niciun fel de dovadă. Domnul Iisus a folosit exemple atât de lămurite din natură pentru a-i învăţa pe oameni adevăruri duhovniceşti şi morale limpezi, fiindcă natura slujeşte în general ca cel mai desăvârşit chip al vieţii omului duhovnicesc.
Închipuiţi-vă doar o clipă că nu ştiţi nimic despre Domnul Iisus Hristos; că nu aţi auzit de El niciodată; că nu ai citit niciodată Evanghelia Lui. Şi închipuiţi-vă în acelaşi timp că vă aflaţi într-o ţară ai cărei singuri locuitori sunt Apostolii Lui, sfinţii şi mucenicii, bărbaţi şi femei bine plăcuţi lui Dumnezeu; toţi cei care L-au urmat pe Hristos şi au vieţuit după Legea şi exemplul Lui. Atunci, v-aţi afla printre ucenicii unui învăţător necunoscut vouă; printre soldaţii unei căpetenii necunoscute vouă; şi veţi vedea roadele unui pom necunoscut vouă. Neştiind nimic despre Hristos, aţi ajunge să-L cunoaşteţi prin oamenii Săi. Prin ucenicii Săi, aţi ajunge să-L cunoaşteţi pe cel mai bun Învăţător care se află sub soare; prin soldaţii şi următorii Săi, aţi ajunge să-L cunoaşteţi pe cel mai puternic şi mai biruitor Cârmuitor care a păşit vreodată pe pământ; prin roadele Lui, aţi ajunge să cunoaşteţi pomul cel mai dulce şi mai roditor, Pomul Vieţii, a cărui dulceaţă întrece dulceaţa tuturor celorlalţi pomi din lumea zidită.
Astăzi Biserica sărbătoreşte pomenirea unei cete mici de ucenici şi următori ai Săi. Astăzi Biserica aduce înaintea voastră numai trei sute optsprezece dintre roadele Sale dulci, înmiresmate şi nestricăcioase. O ceată mică, dar aleasă. Aceştia sunt cei trei sute şi optsprezece Sfinţi Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a ţinut la Niceea în anul 325, în timpul împăratului Constantin cel Mare, pentru apărarea, lămurirea şi întărirea Credinţei Ortodoxe. La vremea aceea, se arătaseră lupi îngrozitori (Fapte 20:29) sub chipul înşelător al păstorilor Bisericii, care din pricina vieţilor lor desfrânate, nu au putut afla un loc pentru adevărul lui Hristos înlăuntrul lor, ci au lăsat credinţa deoparte, învăţându-i pe oameni desfrânarea pe care o trăiau ei. De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel încât adevăraţii învăţători ai lui Hristos să fie văzuţi ca împotrivitori ai minciunii; şi pentru ca să se vadă tăria celor care luptă pentru Hristos asupra celor care luptă împotriva Lui; pentru ca să se vadă roada adevărată, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, împotrivindu-se roadelor putregăite şi amare ale pomului celui rău.
Precum stelele care licăresc pe cer îşi primesc lumina de la soare, tot aşa Sfinţii Părinţi au strălucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos şi Duhul Sfânt. Aceştia erau bărbaţi purtători de Hristos, căci Hristos trăia şi strălucea în fiecare dintre ei. Aceştia erau mai mult sălăşluitori ai cerului decât ai pământului, mai mult ca îngerii decât oameni. Aceştia erau, întru adevăr, Biserică a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că: „Voi locui în ei şi voi umbla în ei” (II Corinteni 6:16). Nu este destul să pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi cunoaşteţi cel mai bine, ca să vă faceţi o idee despre felul cum erau ceilalţi trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Părinte Nicolae, Sfântul Spiridon şi Sfântul Atanasie cel Mare? Mulţi dintre ei au venit înaintea Sinodului, purtând pe trupurile lor rănile primite pentru Hristos: de exemplu, Sfântul Pafnutie îşi pierduse un ochi la locurile de suferinţă. Toţi străluceau cu o lumină lăuntrică, care venea de la Dumnezeu, şi în care adevărul era văzut şi ştiut. Ca următori ai lui Hristos care a fost răstignit, ei priveau suferinţele lor ca pe nimic, care le-au adus o neînfricare nemărginită şi de negrăit prin cuvânt, în apărarea adevărului. Prin cunoaşterea adevărului cea dată lor de la Dumnezeu şi prin neînfricarea lor în apărarea adevărului, aceşti Sfinţi Părinţi au dovedit netemeinicia şi au dat o lovitură ereziei lui Arie celui rău şi au alcătuit Crezul pe care îl ţinem şi îl mărturisim astăzi ca pe adevărul mântuirii lui Dumnezeu.
Evanghelia de astăzi nu vorbeşte despre acest Sinod, ci despre ultima rugăciune a Domnului nostru Iisus Hristos către Tatăl Său cel Ceresc. De ce citim această rugăciune în Evanghelia de astăzi? Pentru că această rugăciune şi-a arătat lucrarea la Primul Sinod Ecumenic. Prin puterea acestei rugăciuni, Dumnezeu a făcut pe Sfinţii Părinţi de la acest Sinod apărători credincioşi şi neînfricaţi ai adevărului, şi biruitori asupra iscodirii şi răutăţii oamenilor şi dracilor. Aceasta este rugăciunea cea mare: „Atunci, Iisus, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. Tot ceea ce i-a învăţat Domnul pe oameni să facă, a făcut El Însuşi. El i-a învăţat pe oameni să se roage aşa: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri” (Matei 6:9). Şi El a ridicat ochii Săi la cer, unde se sălăşluieşte Tatăl şi a zis: „Tată!” El nu spune „Tatăl nostru”, cum spunem noi, ci pur şi simplu „Tată!” Numai El singur putea spune „Tatăl Meu”; El şi nimeni altcineva, nici în cer, nici pe pământ, fiindcă El este Fiul Cel Unul Născut al Tatălui ceresc, cel Unul deopotrivă cu Tatăl în fiinţă şi în esenţă – Cel Unul Fiu al Cel Unuia Tată – pe când noi suntem numai fii adoptaţi prin mila şi harul lui Dumnezeu.
Ridicând ochii Săi – nu numai ochii Săi cei trupeşti, ci şi ochii Săi cei duhovniceşti – şi mai întâi aceştia din urmă. Vameşul nu voia nici ochii să-şi ridice către cer (Luca 18:13), fiindcă acesta îşi simţea starea de păcătoşenie. Cu toate astea, Domnul de bunăvoie Şi-a ridicat ochii Săi la cer, căci El era fără de păcat. A venit ceasul Lui – ceasul celei mai mari suferinţe. Numai El singur a văzut lămurit acest ceas, cel mai cumplit ceas de la începuturi până la sfârşitul veacurilor. Numai El singur a văzut aceasta desluşit chiar dintru începuturi şi dintru început El a spus aceasta mai dinainte, şi a vorbit despre aceasta ucenicilor Săi. Dar ucenicii Săi nu înţelegeau, nici inimile lor nu au simţit durerea cât mai era încă vreme de zile, ci numai când vremea era aproape.
„Proslăveşte pe Fiul Tău!” Proslăveşte-L în ceasul acesta cumplit aşa cum Tu L-ai proslăvit până acum. Proslăveşte-L în moarte aşa cum L-au proslăvit în viaţă. Proslăveşte-L în umilire şi chinuire, aşa cum L-ai proslăvit întru tăria cuvintelor şi a faptelor. Proslăveşte-L între oameni, tot aşa cum Tu L-ai proslăvit întru îngeri dintru începuturi. Proslăveşte-L pe Fiul Tău, „ca şi Fiul Tău să Te proslăvească”. Dacă din prima parte a propoziţiei pare că Fiul este mai mic decât Tatăl, din cea de a doua parte vedem desluşit că Ei sunt deopotrivă şi lucrarea Lor este dimpreună întru tăria puterii Lor, care este asemenea. Tatăl Îl proslăveşte pe Fiul şi Fiul Îl proslăveşte pe Tatăl, cu tărie nedespărţită şi cu iubire nedespărţită. Aşa cum a văzut şi a grăit Preavăzătorul: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl” (I Ioan 2:23). Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume; Fiul L-a descoperit pe Tatăl lumii. Nimic nu va fi cunoscut de către Fiul fără de Tatăl, nici de către Tatăl fără de Fiul, aşa cum nu s-ar cunoaşte lumina dacă nu ar veni de la soare; nici soarele fără lumina care să-l descopere. Şi Apostolul foloseşte această asemănare, numindu-L pe Hristos strălucirea slavei Lui (Tatălui) (Evrei 1:3). Dar Domnul nu caută această proslăvire a Lui, de la Tatăl, pentru El, ci pentru oameni, aşa cum vedem din următoarele cuvinte: „Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” Vedeţi în ce chip priveşte Domnul slava Sa, din iubirea Sa de oameni! El spune aici lămurit, ca prin aceasta să dea oamenilor viaţa veşnică. Aceasta cere El de la Tatăl Său. Aceasta este proslăvirea pe care o caută El de la Tatăl Său.
În vreme ce oamenii Îi pregătesc paharul amar al suferinţei, sudorii şi sângelui, El Se roagă ca Tatăl Său să le dea oamenilor viaţa veşnică. Răspunsul Lui la piatra cea mai grea este pâinea cea mai dulce. El a spus de multe ori că Tatăl I-a dat Lui putere asupra trupului. El a zis: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu” (Matei 11:27) şi „toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15). Iar după Învierea Sa, El S-a descoperit ucenicilor Săi: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18). Iată deci că Lui I s-a dat puterea asupra întregii zidiri vii, şi Domnul doreşte de la Tatăl putere asupra vieţii veşnice, tot cu privire la acele suflete care I-au fost date Lui: adică, să le dea viaţă veşnică. Fiindcă un lucru este să existe putere asupra lumii celei muritoare şi alt lucru să aibă viaţă veşnică în dar. La începuturi, când Dumnezeu a dorit să zidească omul cel viu şi fără de moarte, Sfânta Treime, în întregul Ei, a luat parte la această zidire, căci se spune: „Să facem om după chipul nostru” (Facerea 1:26). Şi acum, când Înnoitorul şi Mântuitorul lumii doreşte să dea viaţă veşnică oamenilor celor muritori, El se sfătuieşte în rugăciune cu Tatăl Său, înţelegându-se, desigur, aflarea de faţă a Duhului Sfânt. În cazul acesta, ca şi la facere, viaţa veşnică este privită numai ca dar al Duhului Sfânt. Într-un caz şi în altul, se spune că viaţa veşnică este cel mai mare bun pe care îl are Dumnezeu în darurile Sale. Această clipă a restaurării omului la viaţa veşnică este la fel de măreaţă şi fără de asemănare ca şi aceea a facerii omului din ţărână, căci pentru a face dintr-un om muritor unul nemuritor este o lucrare la fel de măreaţă şi dumnezeiască ca şi facerea lui din ţărână.
„Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” Cunoaşterea lui Dumnezeu în viaţa aceasta pământească aduce începutul şi pregustarea vieţii celei veşnice. Cunoaşterea lui Dumnezeu: aceasta este semnificaţia vieţii veşnice cât mai suntem încă pe pământ. Dar viaţa veşnică ce va să vină este aşa cum cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2:9). Dumnezeu S-a descoperit prin Duhul Său în această lume numai celor care sunt cei mai plăcuţi lui Dumnezeu. Dar cea mai mare bucurie a vieţii veşnice, în Împărăţia cea cerească, va sta în cunoaşterea cea mai mare a lui Dumnezeu – în vederea feţei lui Dumnezeu – căci, vorbind despre copii, Domnul Însuşi spune: ” Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18:10). Vederea veşnică a lui Dumnezeu şi vieţuirea neîncetată înaintea feţei lui Dumnezeu, întru uimire şi bucurie de negrăit prin cuvânt, întru laudă şi bunătate neîncetată – nu este aceasta viaţa îngerilor şi a drepţilor din lumea cealaltă? Nu este viaţa aceasta întru cunoaşterea lui Dumnezeu? Câtă vreme ne aflăm aici, pe acest pământ, aşa cum spune Apostolul, „căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” (I Corinteni 13:12). Acum Îl cunoaştem pe Dumnezeu numai în parte, dar apoi Îl vom cunoaşte întru totul. Iată că nu ar trebui să socotim că omul ajunge la credinţa că Dumnezeu există undeva şi într-un anumit fel, judecând toate după mintea sa. Omul acela Îl cunoaşte pe Dumnezeu, care simte respiraţia vie a lui Dumnezeu în sine şi în tot ceea ce se află împrejurul său; acela care, cu inima şi cu mintea şi cu sufletul, simte prezenţa măreaţă şi înfricoşătoare a singurului Dumnezeu adevărat, în firea şi în viaţa sa personală.
De ce întăreşte Domnul cuvintele: „singurul Dumnezeu adevărat?” Pentru că El vrea să ţină pe ucenicii Săi la adăpost de panteism şi de închinarea la idoli şi să adeverească încă o dată cuvintele pe care le-a rostit El prin Moise: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, … să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşire 20:2,3). Şi de ce întăreşte El faptul că viaţa veşnică este cunoaşterea Lui Însuşi – Iisus Hristos? Pentru că Dumnezeu este descoperit prin El în chip atât de întreg, cât poate fi El descoperit oamenilor celor muritori, şi pentru că numai prin El oamenii pot ajunge la cunoaşterea cea mai deplină a lui Dumnezeu, la care se poate ajunge în lumea aceasta. Aşa cum a spus Domnul Însuşi iudeilor: „Dacă M-aţi şti pe Mine, aţi şti şi pe Tatăl Meu” (Ioan 8:19), de unde este clar că Tatăl poate fi cunoscut numai prin Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos.
„Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.” Ce înseamnă cuvintele „pe pământ”? Acestea înseamnă: în trup, printre oameni. Lucrarea pe care a săvârşit-o Domnul pe când Se afla în trup printre oameni este lucrarea de mântuire a oamenilor. Până la moartea Sa pe Cruce, lucrarea a stat în cuvinte dătătoare de viaţă, din cele care nu mai fuseseră auzite niciodată mai înainte pe pământ, şi în minuni fără de număr, din cele care nu se mai văzuseră niciodată. Dar Domnul a dat asigurare atât pentru cuvintele Sale, cât şi pentru minunile Sale Tatălui ceresc, învăţând pe oameni smerenia dimpreună cu ascultarea.
„Şi acum, proslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.” Cum pot înţelege aceste cuvinte cei care spun că Hristos era un om obişnuit şi o zidire a lui Dumnezeu ca şi celelalte zidiri ale lui Dumnezeu? Iată, Domnul vorbeşte de slava pe care a avut-o El la Tatăl mai înainte de facerea lumii! Domnul a spus despre Sine: „Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8:58). El este mai înainte de Avraam: atât a socotit El să spună iudeilor strâmtoraţi la minte, dar faptul că El exista şi Se afla întru slavă mai înainte de facerea lumii, El nu a avut de gând să le descopere lor. Prin această rugăciune, Domnul descoperă acum aceasta lumii întregi. De ce doar acum? Pentru că El ştie de mai înainte că această rugăciune va ajunge la urechile oamenilor numai după Învierea Sa întru slavă mare, după care va fi mai uşor pentru oameni să creadă întru slava Sa de dinaintea veşniciei. Slava Lui este deopotrivă cu aceea a Tatălui, întrucât este slava Unuia-Născut din Tatăl (Ioan 1:14). Nu a mărturisit chiar Domnul: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15). Aşadar slava Tatălui este slava Fiului. Atât întru slavă, cât şi întru tărie, Fiul este deopotrivă cu Tatăl. Atunci, de ce Se roagă El ca Tatăl să-L proslăvească pe El? Fiul nu Se roagă pentru proslăvirea firii Sale dumnezeieşti, ci a umanităţii Sale. Firea Sa omenească este lucrul cel nou pentru lumea zidită, iar nu Dumnezeirea Sa. Firea Sa omenească trebuie proslăvită şi adusă întru slavă dumnezeiască, pentru ca şi noi oamenii să-I aducem această slavă. Aceasta este încununarea a toate câte a făcut Mântuitorul lumii. Aceasta este marea taină a păcii oamenilor cu Dumnezeu şi a primirii binecuvântate a lor ca fii, prin slava Omului-Dumnezeu.
Mai socotiţi şi împrejurarea de foarte mare însemnătate, în care Domnul Se roagă Tatălui să-L proslăvească pe El pentru că, spune El, El a săvârşit lucrarea care I-a fost încredinţată Lui să o facă. Această învăţătură ne arată nouă desluşit că numai atunci când împlinim Voia lui Dumnezeu putem aştepta răsplată de la Dumnezeu. Amintiţi-vă proorocia lui Hristos că, la sfârşitul veacurilor, când Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, atunci El va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Matei 16:27). Fericiţi vor fi drepţii în ziua aceea, căci vor fi răsplătiţi însutit pentru faptele lor cele bune şi vor străluci ca soarele cu lumina slavei lui Hristos înaintea tronului Celui Preaînalt.
„Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.” Care este acest nume al lui Dumnezeu pe care Domnul Iisus l-a arătat oamenilor? Numele „Tată”. Acest nume este deopotrivă de necunoscut atât păgânilor, cât şi iudeilor. Aceasta este o descoperire cu totul nouă pentru oameni. Proorocii şi drepţii Vechiului Testament Îl cunoşteau pe Dumnezeu sub numele de „Dumnezeu”, „Ziditor”, „Domnul”, „Împăratul” şi „Judecătorul”, dar niciodată de „Tatăl”. De-a lungul vremii, acest nume al lui Dumnezeu a fost necunoscut oamenilor. Niciun om muritor n-ar fi putut descoperi acest nume tainic al lui Dumnezeu căci, sub jugul întunericului plin de păcate şi înfricoşare, niciun om muritor nu putea simţi paternitatea Ziditorului său. Şi ceea ce nu se poate simţi chiar dacă se întâmplă să se rostească cu buzele, nu are un înţeles mare. Numai Cel Unul Născut din Dumnezeu Îl poate numi pe Dumnezeu „Tată”; numai Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1:18).
Cui a descoperit Domnul acest nume preadulce al „Tatălui”? „Oamenilor”, spune El, „pe care Mi i-ai dat Mie din lume”. Unii socotesc că El a spus precis: „oamenilor … din lume” aşa încât nu pot fi îngerii, „bărbaţii cei cereşti”, la care Se gândeşte El, ci oameni obişnuiţi de pe pământ. Dar fără îndoială că este mai cu dreptate să socotim că Domnul Se gândea aici la ucenicii Săi, atât în sens restrâns, cât şi în sens mai larg. Aceasta se face lămurit din cuvintele care urmează în această rugăciune, când Domnul spune: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17:20). Cei care susţin predestinarea, care văd în aceste cuvinte predeterminarea lui Dumnezeu pentru mântuirea unora şi osândirea altora, este cu totul neîntemeiată.
„Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat.” Aceasta înseamnă: ei erau ai Tăi ca zidiri şi robi, cunoscându-Te numai ca Ziditor şi Judecător, dar acum ei au învăţat de la Mine numele Tău mai dulce şi mai drag, şi sunt adoptaţi prin Mine ca fii. Tu Mi i-ai dat pe ei ca robi, ca Eu să Ţi-i aduc Ţie ca fii. Aceştia s-au arătat vrednici de cinstea aceasta, căci ei „cuvântul Tău l-au păzit”. Din iubirea Sa de oameni, Domnul îi laudă aici foarte pe ucenicii Săi Tatălui Său Celui ceresc. Şi El continuă lăudarea lor:
„Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.” Iudeii cei răi nu voiau să înţeleagă aceasta, ci Îl cleveteau pe Domnul, spunând că El avea o putere minunată de la Belzebul, împăratul diavolilor. Trebuie să amintim că era tulburare şi împotriviri despre Hristos printre bătrânii iudei: era de la Dumnezeu sau nu? De aceea putem înţelege de ce Domnul îi laudă aici pe ucenicii Săi pentru a înţelege că El este Dumnezeu. „Toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine”, adică: toate cuvintele şi toate faptele. „Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis.” Prin „cuvinte” trebuie să înţelegem toată înţelepciunea şi puterea pe care le-a dat Domnul ucenicilor Săi, şi nu numai cuvintele. Lucrarea acestei înţelepciuni şi puteri a fost deja încercată de ucenici în timpul vieţii pe pământ a Mântuitorului şi aceştia s-au lămurit că este cu adevărat înţelepciune dumnezeiască şi putere dumnezeiască.
„Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi-ai dat, că ai Tăi sunt.” Înseamnă aceasta că Domnul nu Se roagă pentru toată lumea, ci numai pentru ucenici? Ucenicii sunt pământul cel bun în care Semănătorul Cel ceresc a semănat sămânţa Lui mântuitoare. Atunci, pentru acest câmp, în care a lucrat şi semănat Semănătorul Însuşi, El Se roagă în primul rând. Domnul face aceasta pentru a ne învăţa să ne rugăm Lui cu modestie şi să cerem numai ceea ce este cel mai de preţ. În mijlocul pământurilor pustii, necultivate, ale lumii acesteia, El a împrejmuit un câmp mic, în care El a semănat sămânţă de mare preţ. De cum sămânţa aceasta creşte şi aduce roadă, câmpul se va lărgi şi se va semăna sămânţă mai bogată. Atunci, nu este firesc pentru Lucrătorul ca să Se roage numai pentru câmpul împrejmuit, lucrat şi semănat, iar nu pentru toate pământurile pustii, necultivate? Lăudându-se cu propria lor măreţie – mulţi reformatori din întreaga istorie au încercat prin teoriile lor, să aducă fericire omenirii dintr-odată, chemând de îndată întreaga omenire. Dar încercările lor au fost grabnic nimicite întru totul, lăsând lumea înşelată, într-o nefericire şi mai mare. Lucrările Domnului Iisus au un început nevăzut şi adânc, ca o sămânţă de muştar care se află în pământ, care creşte încet dar, atunci când s-a dezvoltat şi a ajuns pom, niciun vânt nu-l poate zdruncina. Când vine cutremurul, acesta distruge turnurile înalte care au fost zidite de mâinile oamenilor, dar nu distruge pomul. În orice caz, Domnul nu S-a rugat Tatălui Său numai pentru ucenici, ci – aşa cum vom vedea mai târziu – „şi pentru cei care cred în Mine prin cuvântul lor”. Totuşi, nu pentru toate pământurile pustii şi necultivate ale lumii, ci numai pentru câmpul acela lărgit pe care ucenicii vor semăna seminţele de mare preţ ale Evangheliei.
„Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.” În afară de însuşirile Sale personale, Fiul este cu totul deopotrivă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; deopotrivă întru veşnicie şi nemurire; deopotrivă întru putere şi tărie; deopotrivă întru înţelepciune şi dreptate. Cu toate acestea, privitor la însuşirile lor personale, Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, iar Duhul purcede de la Tatăl. Legătura Tatălui cu Fiul este aceea de Părinte, şi cu Duhul Sfânt este aceea de Izvor. Stăpânirea şi tăria asupra tuturor zidirilor, lumii celei văzute şi a celei nevăzute, aparţin deopotrivă şi nedespărţit Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Esenţa şi fiinţa acestor Trei este o unitate nedespărţită şi prin ipostaze formează Treimea cea neamestecată. De aici toate cele ce sunt ale Tatălui, sunt şi ale Fiului şi ale Duhului Sfânt – „şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele”. Acestea sunt adevărate şi pentru următorii lui Hristos. Ei sunt ai Tatălui tot aşa cum sunt şi ai Fiului şi ai Duhului Sfânt. De ce spune Domnul puţin mai devreme: „Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat”, iar acum: „şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele”? Pentru că, fiind Trimisul Tatălui, El le-a primit pe ele de la Tatăl ca materie primă şi le-a înnobilat şi le-a răscumpărat din păcat şi acum, din iubire, El le dă din nou, înnobilate şi răscumpărate, ca să fie ale Tatălui. Iată deci că ceea ce este a Tatălui, este şi a Lui; şi ceea ce este a Lui este şi a Tatălui. Căci este greu să împarţi iubirea a doi oameni care se iubesc unul pe celălalt, aşa cum este la fel de greu să împarţi ceea ce este a unuia şi ceea ce este a celuilalt. Domnul mai spune: „şi M-am preaslăvit întru ei”. Ca Dumnezeu, El este preaslăvit înaintea oamenilor; şi ca om El este preaslăvit înaintea Sfintei Treimi şi a îngerilor. Prin ce este preaslăvit pomul dacă nu prin roadele lui? Domnul nu caută slavă deşartă, ci caută slavă întru roadele Sale – în ucenicii Săi – cei care L-au urmat cu credinţă şi cu fapte bune, cu iubire şi cu râvnă. Caută părinţii slavă mai mare decât aceea pe care le-o dau copiii lor? Şi cea mai mare bucurie a Domnului este aceea de a fi slăvit întru copiii Săi, următorii Săi credincioşi.
„Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.” De ce spune Domnul că El nu mai este în lume? Pentru că lucrarea Lui este săvârşită şi El mai aşteaptă numai să treacă prin ultimele şi cele mai mari suferinţe şi să pecetluiască lucrarea săvârşită cu sângele Său nevinovat. Vedeţi cu câtă gingăşie Se roagă El pentru ucenicii Săi! Nici măcar mama nu s-ar ruga astfel pentru copiii ei. „Părinte Sfinte, păzeşte-i!” Domnul îi lasă pe ei ca pe miei în mijlocul lupilor. Dacă nu ar veghea asupra lor ochiul părintesc cel din cer, ar fi cu toţii sfârtecaţi de lupi. „Păzeşte-i în numele Tău” – ca Părinte, ca Tată. Fii Tată lor, aşa cum eşti Tu pentru Mine şi, în iubirea Ta părintească, păzeşte-i şi apără-i de lupii cei răi şi îndrumă-i să „fie unul, aşa cum Noi suntem Unul”. În această unitate desăvârşită se va vedea nu numai puterea atotbiruitoare a credincioşilor, ci şi slava lui Dumnezeu; da, şi chiar fiinţa lui Dumnezeu. Aşa cum Tatăl este în esenţă asemenea cu Fiul, fiind deofiinţă, fiind deosebiţi numai în Persoană, tot la fel să fie şi între credincioşi: mulţi şi deosebiţi în persoană, dar în esenţă să fie unul în iubire, voinţă şi minte.
Domnul continuă: „Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău;” Eu îi păzeam pe ei ca pe copii în numele Tatălui; „pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit niciunul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.” Niciunul dintre aleşii Domnului nu va pieri decât numai Iuda, vânzătorul, după cum este scris în Sfânta Scriptură. Cu toate astea, Iuda nu este pierdut pentru că aşa este scris, ci pentru că el este necredincios lui Dumnezeu şi închinător arginţilor. Se prooroceşte în Scripturi despre Iuda: „Chiar omul care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul” (Psalm 40:9; Ioan 13:18). Şi se mai scrie: „Şi dregătoria lui să o ia altul” (Psalm 108:7; cf. Fapte 1:20). Amândouă proorocirile s-au împlinit în Iuda. El a mâncat pâine împreună cu Domnul Iisus şi a ridicat călcâiul asupra Lui. După vinderea Domnului, Iuda s-a spânzurat şi în locul lui Matia se numără împreună cu Apostolii, primind putere Apostolică.
„Şi acum, vin la Tine,” încheie Domnul, „şi aceasta le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.” Înainte de a Se despărţi de ucenicii Săi şi de lumea aceasta, Domnul face această rugăciune către Tatăl Său Cel ceresc. Domnul ştie că Îl aşteaptă moartea şi mormântul, dar nu vorbeşte despre aceasta Tatălui fără de moarte, căci moartea şi mormântul sunt de nimic în ochii lui Dumnezeu. El vorbeşte despre întoarcerea la Tatăl Său – „şi acum vin la Tine”, la slava cea veşnică „pe care am avut-o la Tine mai înainte de întemeierea lumii”. Apoi El Se roagă pentru ca ucenicii Săi să aibă bucuria Lui în ei. Ce fel de bucurie este aceasta? Aceasta este bucuria pe care o are fiul cel ascultător atunci când împlineşte voia tatălui său. Aceasta este bucuria făcătorului de pace, a cărui pace lăuntrică, dumnezeiască, nu poate fi tulburată de nebuniile acestei lumi. Este bucuria gospodarului care a curăţit câmpul, l-a arat şi l-a semănat, şi care se uită cum creşte recolta şi se coace şi se bucură. Este bucuria biruitorului care şi-a doborât toţi vrăjmaşii şi a dat putere biruitoare prietenilor săi, ca să fie biruitori până la sfârşitul veacurilor. În cele din urmă, este bucuria inimii curate şi cu frică de Dumnezeu – bucuria aceasta este viaţă, iubire şi tărie. În plinătatea ei, asemenea bucurie a dorit Domnul pentru ucenicii Săi înainte de a pleca din lume.
Această rugăciune pe care a rostit-o Domnul Iisus înaintea morţii Sale, a fost ascultată de Tatăl cu toată purtarea de grijă şi roadele s-au văzut îndată. La vremea muceniciei Sale, întâiul mucenic pentru credinţa Creştină, Sfântul Arhidiacon Ştefan, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7:55). Şi înţeleptul Apostol Pavel scrie că Dumnezeu L-a aşezat pe El (pe Hristos) de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui (Efeseni 1:20-22). Aceasta este despre slăvirea Domnului Iisus. Cu privire la unitatea duhovnicească a următorilor Săi, aceasta s-a întâmplat chiar atunci când El se rugase Tatălui Său. În Fapte se spune despre Apostoli că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau (1:14), iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una (4:32).
După cum am mai spus, rugăciunea lui Iisus nu este numai pentru Apostoli – deşi în primul rând pentru ei este – ci este şi pentru toţi cei care au venit şi vor veni la credinţa în Hristos prin cuvântul lor. Deci această rugăciune mai era şi pentru Sfinţii Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic, pe care îl sărbătorim astăzi. „Păzeşte-i!” – S-a rugat Domnul Tatălui Său. Şi Tatăl i-a păzit pe ei de ereziile lui Arie şi i-a insuflat, luminat şi întărit prin Duhul Sfânt ca să apere şi să întărească credinţa Ortodoxă. Această rugăciune este pentru noi toţi care suntem botezaţi în Biserica apostolească şi care, de la Apostoli şi urmaşii lor, am ajuns să cunoaştem numele mântuitor al Mântuitorului Hristos. O, fraţii mei, gândiţi-vă cum Domnul Iisus, chiar înainte de moartea Sa, cu două mii de ani în urmă, S-a gândit la voi şi S-a rugat lui Dumnezeu pentru voi! O, această rugăciune atotputernică să vă păzească şi să vă curăţească de toate păcatele, să vă umple de bucurie şi să vă unească inimile şi sufletele! Să fim cu toţii una în slăvirea Tatălui, şi Fiului şi Duhului Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin!
