Sfântul Nicolae Velimirovici
Dintre toţi oamenii de pe pământ, cea mai mare răspundere înaintea lui Dumnezeu o poartă cel ce se numeşte pe sine creştin; Dumnezeu le-a dat cel mai mult creştinilor şi va cere mult de la ei. Popoarelor care s-au îndepărtat de descoperirea primordială a lui Dumnezeu, Dumnezeu le-a lăsat natura şi mintea: natura drept carte şi mintea drept îndreptar de citire a acestei cărţi. Creştinilor, însă, pe lângă natură şi minte, le-a fost restaurată revelaţia primordială şi li s-a dat o nouă revelaţie în Domnul Iisus Hristos. Creştinii au şi Biserica, paznic, tâlcuitor şi îndrumător întru amândouă Revelaţiile; în sfârşit, creştinii au şi puterea Duhului Sfânt, de viaţă-dătătoare, învăţător şi călăuzitor încă din începutul Bisericii. Astfel, pe când necreştinii au un singur talant – mintea – care îi îndrumă şi-i învăţa din cartea naturii, creştinii au cinci talanţi: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt.
Când un om care nu este creştin se întoarce către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina unei singure candele: mintea; când un evreu se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina a două candele: mintea şi revelaţia veche; dar când un creştin se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina a cinci candele: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt. Cine, aşadar, vede mai bine: cel cu o lumină, cel cu două sau cel cu cinci? Fără îndoială că toţi pot citi câte ceva, dar nici vorbă că cel cu cinci lumânări va vedea mai limpede şi mai departe decât ceilalţi doi.
Când unui om care merge la lumina a cinci candele i se sting toate cinci, se găseşte într-un întuneric cu mult mai mare decât unul care merge la lumina unei singure candele care i se stinge. Când doi oameni se găsesc în acelaşi întuneric, mai negru e întunericul pentru ochii celui care vine dintr-o lumină mai mare. Cei care merg la lumina doar a unei singure candele şi merg cu inima curată şi cu minte neîntunecată, pot răzbi prin valea întunecoasă a acestei lumi spre lumina cea mare a lui Dumnezeu; dar mai uşor pot străbate cei al căror drum e luminat de un sfeşnic cu cinci lumini. Iar dacă cei care merg cu o candelă sunt fără cuvânt de apărare (Romani 1, 20) dacă se abat din cale şi se pierd în întuneric, ce cuvânt de apărare înaintea lui Dumnezeu vor avea cei cărora Dumnezeu le-a dat cinci lumini, dacă ei se abat din cale şi se pierd în întuneric? Cu adevărat, între toţi oamenii de pe pământ, cea mai mare răspundere înaintea lui Dumnezeu o poartă cel ce se numeşte pe sine creştin.
În Evanghelia de astăzi, Domnul dezvăluie adevăruri limpezi şi simple, pe care mulţi dintre noi, cu inconştienţă, le calcă în picioare în fiecare zi; adevăruri atât de simple şi de limpezi încât şi un om cu o singură lumină – cu o minte curată, dar al lui Dumnezeu – le pot vedea şi recunoaşte. Zice Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.
Ochii sunt fereastra trupului, fereastra prin care simte lumina, primeşte lumina şi se cunoaşte a fi în lumină. Dacă fereastra e astupată, în ce întuneric se află trupul! Ochii sunt călăuza trupului; câtă vreme călăuza e în faţă, trupul înaintează şi nu alunecă din Cale – picioarele merg încotro trebuie, mâinile şi ele fac ce trebuie, la fel fiecare mădular. Dar când călăuza rămâne în întuneric, în ce întuneric se vor afla cei ce vin după dânsa! Dacă ochii orbesc şi nu mai luminează trupul, ce grămadă monstruoasă de întuneric va fi acel trup! Toate cărările i se închid; picioarele ori stau în loc, ori o iau aiurea; mâinile ori nu fac nimic, ori lucrează anapoda; la fel toate mădularele. Picioarele se târăsc anevoie, încercând prin încetineală să ţină locul luminii care lipseşte; mâinile se întind, căutând să atingă şi atingerea să ţină loc luminii care lipseşte; urechea se ciuleşte, căutând să înlocuiască vederea. Dar în zadar: cei conduşi nu pot ţine loc de călăuză. Se iscă zăpăceală, haos. Fără vedere, trupul este adevărată temniţă.
Înţelesul ascuns al acestor cuvinte îl dezvăluie limpede propoziţia ce urmează: Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Domnul nu spune „în faţa ta”, sau „deasupra ta”, ci „lumina care e în tine”. Spunând aceasta, întoarce întreaga icoană a ochiului şi a trupului spre omul dinlăuntru, spre minte şi spre suflet, pentru că ochiul e chipul minţii, iar sufletul chipul trupului. În Sfânta Scriptură se vorbeşte adesea de vederea minţii, precum şi de orbirea ei. Apostolul Pavel cere de la Dumnezeu pentru Efeseni: Să vă lumineze ochii inimii (1,18), iar Psalmistul se roagă: Descoperă ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta (Psalm 118,18), înţelegând aici ochii minţii, vederea dinlăuntru, singură prin care se poate vedea Legea lui Dumnezeu.
Mintea este ochiul sufletului întreg. Mintea este fereastra sufletului spre Dumnezeu. Când mintea e curată, luminată şi deschisă spre Dumnezeu, se revarsă în tot sufletul lumina din cer şi gândurile ni se înaltă şi ele spre Dumnezeu. Atunci toate simţirile noastre sunt pline de dragoste de Dumnezeu şi de Legea Lui, toate năzuinţele şi dorinţele noastre, toate lucrările sufletului nostru sunt pline de lumină, întregi şi puse în slujba lui Dumnezeu. Sunt ca un câmp însorit pe care pasc turmele şi se veselesc păstorii şi unde nu cutează lupii să intre din pricina luminii. Numai când asfinţeşte soarele şi cade noaptea îndrăznesc lupii să iasă în câmp după pradă. Luminat de o minte teafără şi curată, sufletul e ferit de fiare sălbatice, de răutăţi şi patimi, care cad asupra lui numai în întunericul unei minţi bolnave.
Fiind Ava Veniamin bolnav de moarte, ucenicii se rugau lângă patul lui pentru însănătoşire. Dar bătrânul, auzind pentru ce se roagă, le-a zis: Rugaţi-vă pentru omul meu cel dinlăuntru, să nu se îmbolnăvească acesta; de pe urma trupului n-am avut mare lucru de câştigat, iar acum, că-i bolnav, nu simt nicio pierdere (Pateric).
Când mintea e curată, totul în sufletul omului este curat şi este curat omul întreg. Toate sunt curate pentru cei curaţi (Tit 1,15). Fără îndoială că în orice om, pe lângă cea mai mare curăţie, se află şi impurităţi; dar omul cu minte curată nu va vedea necurăţia, pentru că îşi îndreaptă mintea, şi prin minte tot sufletul, numai spre ceea ce este curat atât întrânsul, cât şi în lumea înconjurătoare. Şi, îndreptându-şi mintea numai spre ceea ce este curat, se îmbogăţeşte tot mai mult şi mai mult în curăţie. Cu cât mintea ni se alipeşte de Mântuitorul Iisus Hristos, care este desăvârşirea curăţiei şi a luminii, cu atât mai curată, mai strălucită şi mai înţelegătoare se face şi, odată cu ea, şi inima şi tot sufletul nostru.
Dacă mintea se întoarce de la Dumnezeu, Îl tăgăduieşte sau Îl huleşte, făclia sufletului se stinge, fereastra se astupă şi cârmaciul sufletului, mintea, alunecă şi cade în prăpastie. O, cum se întunecă atunci sufletul! Ce răzmeriţa-i întrânsul şi cum se clatină orbecăind afară din cale! Drept călăuză e luat un fugar, drept lumină o scânteie fără viaţă, ce degrabă stingându-se, îl lasă pe cel dus de ea în seama unei simţiri trecătoare, căreia repede îi ia locul o alta şi, astfel, zburătăcind de la o dorinţă la alta, omul cade întreg în întunericul nepătruns al deznădejdii. Atunci sufletul sfârşit de puteri se predă cu totul trupului: trupului care şi el s-a făcut întuneric şi orbire, lipsit fiind de lumina înţelegerii. Trupul ajunge cârmaci. Orbul duce pe orb şi amândoi cad în prăpastie.
Cuvântul de mai sus al lui Hristos se potriveşte de asemenea părinţilor şi învăţătorilor, conducătorilor de popoare şi preoţilor Bisericii lui Dumnezeu. Părinţii sunt, cumva, ochii copilului; la fel sunt învăţătorii pentru învăţăcei şi conducătorii pentru popor. Dacă cei ce merg în frunte nu văd încotro se îndreaptă, cu atât mai puţin văd cei ce merg după ei. Dacă părinţii s-au rătăcit, cum să găsească pruncul calea cea dreaptă? Dacă învăţătorii mint, cum să înveţe ucenicii adevărul? Cu conducători fără de Dumnezeu, cum să fie evlavios poporul? Şi cu preoţi prihăniţi, cum să fie credincioşii curaţi? Atunci se va arăta asupra acelora tot adevărul profetic al cuvintelor ce s-au dovedit, de atâtea nenumărate ori, adevărate pentru israeliţi: Cu ochii vă veţi uita, şi nu veţi vedea (Matei 13, 14; cf. Ioan 9, 39). Adică: vă veţi uita cu ochi trupeşti la cele duhovniceşti, şi nu le veţi vedea; pentru că ochii trupeşti pătrund trupescul, iar ochii duhovniceşti (mintea) ceea ce e duhovnicesc. Dacă mintea ţi-e oarbă, tot duhovnicescul din cer şi de pe pământ îţi rămâne nevăzut şi neştiut ţie, pentru că nu vezi decât cu ochii trupeşti. Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiind judecate duhovniceşte (1 Corinteni 2,14).
Auzi ce zice Apostolul Pavel: Noi avem mintea lui Hristos (1 Corinteni 2,16). Fericit cine poate spune că are mintea lui Hristos! Fericit cine a lepădat mintea cea muritoare, înşelătoare, pământească şi în locul ei a pus mintea cea tare a lui Hristos! Unul ca acesta plin va fi de lumină negrăită şi va vedea lumea întreagă scăldată în lumină, cum a văzut Moise rugul aprins. Va umbla hotărât în valea cea neagră a acestei vieţi, pentru că drumul său e luminat de lumina luminilor, de Ochiul atoatevăzător, de Mintea cea preacurată. Pentru că spune Domnul: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric (Ioan 8, 12). Hristos e lumina noastră; Hristos e ochiul vieţii noastre. Dacă vrea cineva să cunoască viaţa şi să vadă cărarea vieţii adevărate, cu ochiul acesta trebuie să privească. Orice alt ochi e, în chip vătămător, mai mult sau mai puţin întunecat şi murdărit, arătând lucrurile fie mai mici, fie mai mari, fie mai apropiate, fie mai depărtate decât sunt, ca nişte ochelari. Numai cu ochii lui Hristos vedem lucrurile aşa cum sunt, în cer şi pe pământ, în oameni şi în celelalte zidiri. De aceea greu le va fi celor cărora li s-a dat să vadă cu ochii lui Hristos, şi nu văd, să dea seamă înaintea lui Dumnezeu pentru aceasta.
Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui, nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. Pot două roţi de la o căruţă să meargă înainte şi două înapoi? Poate omul să se uite cu un ochi la răsărit şi cu celălalt la apus?
[Zice ava Isaia: „Precum nu poţi privi cu un ochi la cer şi cu altul la pământ, nici mintea nu poate să amestece grija de cele cereşti cu grija de cele pământeşti”]
Cum s-o ia un picior la dreapta, şi celălalt la stânga? Nu se poate. Tot aşa nu se poate şi să mergi la întâlnirea cu Dumnezeu şi să rămâi în braţele lumii. Nu poate omul să slujească şi lui Dumnezeu şi păcatului, pentru că ori va urî pe Dumnezeu şi va iubi păcatul, ori, dimpotrivă, va iubi pe Dumnezeu şi va urî păcatul. Ca să pună şi mai mult în lumină acest adevăr, Domnul îl repetă cu alte cuvinte: Sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui. Omul poate să se lipească de Dumnezeu, dar poate să se lipească şi de vrăjmaşul lui Dumnezeu. Iar dragostea pentru lume e ura faţă de Dumnezeu. Dumnezeu cere de la noi inima noastră întreagă, după cum şi El ne dă tot ajutorul Său, tot harul Său. Căci ochii Domnului văd peste tot pământul, pentru ca să sprijine pe cei care sunt cu inima lor întreagă la El (II Paralipomena 16, 9): întreagă, desăvârşită, curată, golită de credinţa în lume, de nădejdea în lume şi de dragostea pentru lume; ci plină de credinţă, nădejde şi dragoste faţă de Dumnezeu cel viu şi fără de moarte.
Cine se lipeşte de Dumnezeu trebuie cu adevărat să dispreţuiască toată dulceaţa muritoare, înşelătoare şi stricăcioasă cu care îl îmbie lumea. Şi dimpotrivă, cine se dă cu totul pe mâna înşelătoarei nădejdi şi făgăduinţe a acestei lumi, neapărat va nesocoti şi va dispreţui pe Dumnezeu. Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit (Galateni 6, 7). Cine se leapădă de Dumnezeu, şi Dumnezeu Se va lepăda de dânsul; Dumnezeu va rămâne ce este, iar omul acela va fi şters din Cartea Vieţii, şi în lumea aceasta, şi în cea viitoare. Fiţi aşadar statornici în evlavia faţă de Dumnezeu, nu fiţi cu inima împărţită, ci, când aţi apucat coarnele plugului lui Dumnezeu, nu vă mai uitaţi în urmă. Când aţi început a fugi din nimicirea Sodomei acestei lumi, nu vă uitaţi înapoi, ca să nu vă faceţi stâlp de sare asemeni femeii lui Lot, şi să nu mai puteţi apuca atunci nici înainte, nici înapoi. Şi când aţi scăpat odată de răul faraon egiptenesc, nu mai doriţi să vă întoarceţi în robia lui, chiar de v-ar sta cale mări şi pustii, foame şi sete, şi fără de număr duşmani. Domnul pururea merge în faţa celor aflaţi pe calea mântuirii, ca să-i scoată din flăcările păcatului şi să le cureţe cărarea fie prin mare, sau prin pustiu, sau prin şirurile strânse ale vrăjmaşilor.
Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. Domnul întăreşte o dată ce a spus: Nimeni nu poate să slujească la doi domni. Adică la doi stăpâni ale căror gânduri, dorinţe şi porunci îşi sunt potrivnice. Dreptul Avraam a slujit la trei domni (Facere 18, 12), dar aceşti trei domni erau una în fiinţă şi în duh. Şi noi putem să slujim la treizeci de îngeri ai lui Dumnezeu, sau la trei sute de sfinţi ai Săi, pentru că aceştia nu sunt treizeci sau trei sute, ci una şi aceeaşi oaste a lui Dumnezeu de lumină, adevăr şi dreptate, care slujeşte unui singur Domn: lui Dumnezeu. Ca să nu se înţeleagă că nu putem sluji doi oameni buni şi sfinţi, Mântuitorul lămureşte ce vrea să spună, arătând că are în vedere doi stăpâni potrivnici unul altuia, care nu au nimic laolaltă, cum nu au ziua şi noaptea. Dumnezeu şi mamona, iată cei doi stăpâni potrivnici cărora nu le putem sluji împreună: şi lui Dumnezeu spre mântuire şi viaţa, şi lui mamona spre pierzanie şi moarte.
„Mamona” este un cuvânt fenician care înseamnă „Avuţii”. Se spune că fenicienii politeişti aveau un idol cu acest nume, căruia i se închinau ca unui zeu al bogăţiei. De ce foloseşte Domnul cuvântul acesta străin drept antiteza lui Dumnezeu? Tocmai ca să-Şi arate adâncul dispreţ faţă de zeificarea avuţiilor, de înrobirea faţă de ele. Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10). Iubirea de argint nu e doar împătimirea după bani, ci după orice avere prisositoare care vatămă sufletul. Mântuitorul ar fi putut spune: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi minciunii, pentru că Dumnezeu e adevăr”, sau: „lui Dumnezeu şi răpirii, pentru că Dumnezeu e milă”, sau „lui Dumnezeu şi desfrâului, pentru că Dumnezeu e neprihănire”, sau „lui Dumnezeu şi pizmei, pentru că Dumnezeu este iubire, sau „lui Dumnezeu şi oricărui păcat, pentru că Dumnezeu este fără păcat şi potrivnic păcatului.”
De ce a pus Domnul tocmai robirea la avuţii faţă în faţă cu slujirea lui Dumnezeu? Pentru că robirea la avuţii cheamă, pricinuieşte şi înlesneşte toate păcatele şi viciile. Cine se lipeşte de avere cu inima nu se va da în lături să mintă, să înşele, să fure, să răpească, să jure strâmb şi chiar să ucidă, numai ca să-şi păstreze şi să-şi sporească bogăţiile, şi nici nu se va putea împiedica să pizmuiască şi să urască pe cei mai bogaţi decât dânsul. Dar nu numai atât, ci bogăţiile vor face cale spre dânsul tuturor păcatelor şi răutăţilor: beţie, joc de noroc, desfrâu, preacurvie şi toată necurăţia.
Omul care vede că ceilalţi îl invidiază şi-i dau onoruri pentru că e bogat începe să nu mai ştie ce-i frica de Dumnezeu; unul ca acesta nu se mai închină lui Dumnezeu, nesocoteşte Legea şi Biserica Lui şi curând ajunge hulitor şi ateu. Iată de ce Domnul a ales slujirea mamonei, demonul bogăţiilor, drept chip al deplinei potrivnicii faţă de slujirea lui Dumnezeu. A sluji avuţia îl duce pe om în robia ei şi-i distruge sufletul cu totul.
Sfântul Vasile cel Mare spune în Omilia la avariţie: „Rău e cel care cere mult; multă pretindere duce în viaţă la poftire fără saţ. Focul odată ce a izbucnit mistuie tot ce-i stă în cale şi nimeni nu poate să-l oprească până ce nu a mistuit tot. Aşa e şi avariţia: poate cineva s-o stăvilească?”
Iar Domnul a spus altădată: Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Matei 16, 26). Lumea e a lui Dumnezeu şi aşa va rămânea, iar bogatul, când moare, rămâne şi fără lume, şi fără suflet, iar la Judecata de Apoi va fi mai sărac decât cel mai sărac dintre slugile şi slujbaşii lui din această viaţă.
Şi Domnul spune mai departe: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?
„De aceea zic vouă…” De ce? Pentru că bogăţia e atât de vătămătoare sufletului. Pentru că slujirea mamonei vă opreşte de la slujirea lui Dumnezeu. Pentru că voiesc să fiţi stăpâni peste întreaga lume şi peste toate câte le-a pus Dumnezeu în stăpânirea omului la Facere, iar nu slugi ai slugilor voastre şi robi ai robilor voştri. Să nu vă macine aşadar grija pentru hrană, pentru băutură şi îmbrăcăminte. Mai greu e să faci un trup decât să-l hrăneşti şi să-l îmbraci. Iar Dumnezeu, care a făcut ce-i mai greu, va face şi ce-i mai uşor. Ochiul Lui ne veghează neîncetat, mâinile Lui pline se întind necontenit spre noi.
Oare nu vedem, oriunde ne-am îndrepta ochii, cum Ziditorul hrăneşte, adapă şi îmbrăcă toate făpturile Sale? Hrăneşte furnicile în pulbere; hrăneşte fiarele în munţi; hrăneşte peştii în mare. Când vine vremea rece, trimite rândunelele şi cocorii în ţări calde şi le hrăneşte acolo cât e iarna de lungă, iar ursului îi găseşte vizuină unde să hiberneze. El adapă arborii şi ierburile, colinele şi pajiştile, verdeaţa şi florile. E vreo făptură pe faţa pământului pe care s-o fi făcut Dumnezeu şi apoi să o fi părăsit golaşă? Cine altul îmbracă pe leu şi pe tigru, şi pe lup, şi pe vulpe? Cine-i coase haină păunului şi corbului, şi cine clădeşte ţestoasei carapace şi peştelui solzi, dacă nu El? Cine dă oilor lână, şi păr caprelor, şi ţepi porcului, şi piele boului, şi coamă calului, dacă nu El? Cine brodează aripile fluturelui şi talia viespei şi cine face pavăză gâzelor în iarbă şi frunziş? Cine îi dă pomului coajă şi cine împodobeşte lujerul porumbului? Cine toarce şi ţese pentru florile câmpului asemenea straie cum n-au purtat vreodată nici regii pământului? Domnul, Domnul cel viu, Domnul care le-a zidit. Dar oare El se va uita numai la om ca la un fiu vitreg între toate făpturile Sale? Cel care hrăneşte fiarele în munţi, şi iarba de pe câmp, şi gâzele din iarbă, o să lase flămând şi însetat şi gol tocmai pe om, pe cununa zidirii Sale? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe. Cine atunci le hrăneşte? Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Nu spune: „Tatăl lor”, ci „Tatăl vostru”.
Dumnezeu le este lor Ziditor, iar vouă vă este mai mult: vă este Tată. Voi sunteţi cu mult mai mult decât acelea. Prin aceste cuvinte Hristos arată neasemănata vrednicie a omului faţă de celelalte zidiri. Nu suntem noi mai mult decât păsările cerului? Şi dacă suntem, preaînţeleptul Dumnezeu o să aibă grijă de ele şi o să uite de ce are mai scump pe lume: de fiii Săi? La urma urmelor, toată preocuparea noastră după mâncare şi băutura nu ar avea niciun rost dacă, în lucrul care ne hrăneşte, nu ar pune Dumnezeu puterea Lui dătătoare de viaţă. Nu pâinea ne hrăneşte, ci puterea lui Dumnezeu din pâine; nu apa ne stinge setea, ci puterea lui Dumnezeu din apă. Noi nu putem să facem pentru noi nimic. Cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Şi cine poate să adauge măcar o singură zi vieţii sale pe pământ? Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu, şi numărul zilelor mele (Psalm 38, 5) spune regele David. Oare cei care mănâncă şi beau mult nu mor la fel ca şi cei care mănâncă şi beau puţin? Dar mâncăii nu mor mai repede decât postitorii? Cei care mănâncă şi beau zdravăn cresc măcar cu o câtime deasupra celorlalţi oameni? Iar dacă, îngrijindu-te atâta de mâncare şi băutura nu poţi adăuga niciun cot staturii tale şi nicio zi zilelor tale, de ce nu laşi deoparte toată grijă de prisos faţă de trup, ca să poţi vedea de sufletul tău, cel cu care vei veni, după despărţirea de trup, înaintea lui Dumnezeu?
Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpul cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Domnul a folosit întâi pilda păsărilor ca să se ruşineze cei ce se îngrijorează peste măsură de hrana lor. Acum arată o parte şi mai măruntă a zidirii Sale: florile câmpului, ca să se ruşineze cei ce se îngrijorează peste măsură de îmbrăcămintea lor. De ce oare a deosebit Domnul crinii şi nu vreo altă floare împodobită de Dumnezeu tot atât de frumos? Mai întâi pentru că albul desăvârşit al crinului înseamnă neprihănirea. Văzătorul Ioan L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu în cer ca pe un Miel, şi mulţime multă… îmbrăcată în veşminte albe (Apocalipsa 7, 9). Apoi, pentru că Domnul a vrut să asemenea frumuseţea acestei flori cu regele Solomon, despre care se spune că prefera hainele albe. Domnul mai aseamănă crinii cu regele Solomon deoarece Solomon a fost cel mai bogat şi cel mai slăvit rege al vremurilor vechi.
Şi iată că nici acest Solomon, atât de slăvit şi de înţelept, cu toată strădania lui de a se îmbrăca strălucit, n-a izbutit să se înveşmânte vreodată mai frumos decât învesmântă Dumnezeu o iarbă de pe câmp. Niciun om aşadar nu poate face cu grijile sale ce face Dumnezeu cu puterea Sa. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbrăcă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Cu toată splendoarea sa, crinul nu-i decât iarbă de rând, care astăzi înfloreşte şi mâine e scrum. O, voi puţin credincioşilor, Dumnezeu care înveşmânta cu atâta grijă iarba câmpului cea fără mişcare, fără minte, fără grai, o să vă lase pe voi dezbrăcaţi? O, voi puţin credincioşilor, luaţi seama: cu cât mai mult vă îngrijiţi de voi înşivă, cu atât mai puţin se va îngriji Dumnezeu de voi!
Domnul ne porunceşte încă o dată să nu ne îngrijorăm pentru ce vom mânca, sau ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca. Repetă porunca spre a ne rupe de grijile de prisos care ne astupă vederea duhovnicească, ne orbesc mintea şi ne lasă pe întuneric în această lume, în ghearele unui stăpân rău, mamona, îndepărtaţi şi înstrăinaţi de Dumnezeu.
Ci, având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi (Timotei 6, 8). Adică: Dacă avem ce ne trebuie – şi Dumnezeu are grijă să avem – să nu umblăm după mai mult de-atât. Îngrijindu-ne de lucruri de prisos, ca şi de ziua de mâine, intrăm până la urmă în slujba celui rău. Însuşi Domnul ne învaţă să cerem de la Dumnezeu pâinea noastră cea de toate zilele, prin care se înţelege şi pâinea duhovnicească prin care are omul viaţă. Nu ne învaţă să cerem de la Dumnezeu lux şi desfătări, că după toate acestea se străduiesc păgânii. Cei care nu cunosc adevărul lui Dumnezeu şi puterea şi iubirea Lui şi preţul sufletului nemuritor şi frumuseţea împărăţiei lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, caută mai mult decât le trebuie. Dumnezeu le dă ce vor şi nu le mai datorează nimic, nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Îşi iau partea lor întreagă aici pe pământ, întocmai ca păsările cerului şi că iarba câmpului.
Toată slava păsărilor din văzduh e cuprinsă întreagă în viața lor pământească, la fel și frumusețea florilor e o frumusețe trecătoare, o frumusețe înlăuntrul timpului. Dar pentru fiii Săi a pregătit Dumnezeu, încă de la întemeierea lumii, împărăția cerească și o slavă negrăită în această împărăție. Mărirea omului, așadar, nu stă în mâncare și în băutură și în straie. Dacă ar sta în acestea, omul ar fi de o mie de ori mai bine hrănit și îmbrăcat în viața aceasta decât orice altă creatură de pe pământ, din aer sau din apă. Vedeți însă că nici marele Solomon, cu toată slava lui, nu era îmbrăcat cu atâta strălucire cât măcar crinii de pe câmp! Iată de ce trebuie oamenii să-și caute slava lor nu în haine care-ți iau ochii, ci în ceva cu mult mai mare și nepieritor, să-și întoarcă ochii și inima de la strălucirea trecătoare a lumii acesteia și să caute slava pe care le-a pregătit-o și le-a făgăduit-o Dumnezeu.
Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu căutați zdrențe la Cel care poate să vă dea odăjdii. Nu cerșiți firimituri de sub masă Celui care vrea să vă așeze la ea cu cinste. El e împăratul și voi sunteți fiii Lui. Căutați cele cuvenite fiilor împărătești: cele ce le-ați avut odată și le-ați pierdut prin păcat. Căutați bogățiile pe care nu le roade molia, nici rugină, nici nu le fură hoții. Iar dacă vă veți face vrednici să primiți ce este mare, veți primi fără îndoială și ce este mic. Căutați împărăția lui Dumnezeu, în care Dumnezeu Însuși domnește pe tronul slavei Sale (cf. Psalm 102,19); împărăția bucuriei și a dreptății, în care drepții vor străluci ca soarele (Matei 13,43), și în care nu e nici întristare, nici durere, nici suspin, nici moarte.
Nu fiţi ca fiul risipitor care, plecând de la tatăl său, dorea să mănânce din mâncarea porcilor, ci căutaţi a vă întoarce din ţara cea îndepărtată în casa Tatălui vostru ceresc, pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt 14,17). Nu fiţi ca Esau, care şi-a vândut dreptul său de întâi pentru un blid de linte. O să daţi cereasca împărăţie şi toată fericirea dintr-însa pe lingura de zeamă cu care vă cumpără lumea? Ferească-ne Dumnezeu, cu mila Lui, de asemenea înjosire! Păzească-ne Dumnezeu ochii minţii, ca să nu se întunece şi să se piardă cu răutatea mamonei, cu amăgirea pământului cea înşelătoare. Dăruiască-ne nouă înţelegere, ca să fim asemeni unor fii regeşti care pierzând odată împărăţia, nu mai caută nimic altceva decât s-o câştige din nou.
Într-o Biserică din Siria ctitorită de împăratul Iustinian se află o inscripție pe care însuși acesta a poruncit să fie așezată acolo, și care dăinuie până astăzi: împărăția Ta este împărăția tuturor veacurilor (Psalm 144,13). Să ne ajute și nouă Dumnezeu să ne însușim aceste cuvinte, dovadă că-L dorim pe Hristos în inimile noastre. Toate celelalte sunt neînsemnate, sunt de mâna a doua. Orice altă împărăție de pe pământ va coborî în mormânt cu viermii. Şi pe când lumea și împărățiile nu vor mai fi, drepții vor cânta cu îngerii în ceruri: „împărăția Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, este împărăție veșnică, și stăpânirea Ta din neam în neam!” A celui prea minunat învățător sub soare fie slava și lauda, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
