Sfântul Nicolae Velimirovici
Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură şi, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac înalt.
Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curăţească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iubirea de argint şi nemilostivire şi, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă şi facere de bine.
Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oamenilor, precum şi de gândurile şi dorinţele lor, şi întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos. Dar cum să se pocăiască păcătosul până ce nu-L întâlneşte pe Domnul în inima sa şi nu îşi cunoaşte ruşinea? Mai îninte de a-L vedea pe Hristos cu ochii, micuţul Zaheu L-a întâlnit în inima sa şi s-a ruşinat de căile sale.
Căinţa este durerea pentru amăgirea în care s-a complăcut atât de mult păcătosul. Mult, foarte mult, până când l-a străpuns durerea înşelării. Însă durerea aceasta de sine duce la deznădejde şi la pierzare dacă nu merge mână-n mână cu ruşinea şi cu frica de Dumnezeu. Doar aşa este vindecătoare, doar aşa nu vatămă. Fericitul Augustin a simţit durerea aceasta de moarte, care l-ar fi ucis dacă n-ar fi ajuns degrabă la ruşine şi la frica de Dumnezeu.
Căinţă este străvederea dintr-o dată a leprei care te roade şi strigătul de ajutor către Vindecătorul. E ca şi cum un om, având părul negru şi neprivindu-se multă vreme în oglindă, s-ar uita deodată şi s-ar vedea cu părul albit. Asemeni omului acestuia e şi păcătosul care crede fără grijă despre sine că e sănătos la suflet, până într-o zi când ochii i se deschid şi vede că e plin de lepră. Dar până nu se uită într-o oglindă cum are să vadă lepra de pe sine? Unde e acea oglindă?
Oglinda e Hristos, oglinda în care fiecare se vede aşa cum este. Este singura oglindă ce li s-a dat oamenilor ca să se uite şi să se vadă aşa cum sunt. În Hristos, în oglinda cea clară, fiecare se vede urât şi bolnav; şi mai vede şi chipul său cel dintâi, aşa cum l-a avut şi aşa cum trebuie să-l mai aibă. Păcătosul Zaheu, înfloritor şi vioi pe dinafară, văzându-L pe Hristos a văzut şi cumplita lepră care-l acoperea şi durerea pentru care alt leac nu e pe pământ decât Hristos.
Căinţa e începutul lepădării de voia proprie, începutul supunerii în faţa voii lui Dumnezeu. Trăind în voia sa, omul ajunge curând în vizuina fiarelor, în ocolul vitelor, lipsit de vrednicia sa împărătească. Nu este om pe pământ care să fi trăit după voia sa şi să fi rămas om. “Om” nu e niciodată sinonim cu “voie proprie”; om în toată puterea cuvântului e numai acela care se supune unei voinţe mai înalte, voinţa dreaptă şi nebiruită a lui Dumnezeu. Cine trăieşte după voia sa trăieşte în nebunie, în întuneric şi în scrâşnirea dinţilor. Însuşi trupul îi e întuneric şi scrâşnet, la fel şi sufletul. Voia de sine deschide uşa viermelui neadormit care devoră şi trupul, şi sufletul. Căinţa este descoperirea cuibului de şerpi din sine însuşi. “Vai mie”, strigă înspăimântat păcătosul ai cărui ochi s-au deschis şi vede, “Vai mie, de unde au crescut în mine viermii aceştia? Cine mă va izbăvi de ei?”
Evanghelia de astăzi ne înfăţişează un păcătos care s-a întors. Este Zaheu cel mic de stat, care s-a înălţat ca să-L vadă pe Hristos Cel Preaînalt; care s-a curăţit prin pocăinţă ca să-L întâlnească pe Hristos Cel Preacurat; care s-a vindecat de lepra avariţiei prin puterea lui Hristos Cel Atotputernic. Domnul a întors mulţi păcătoşi la pocăinţă; a găsit şi a mântuit mulţi din cei ce erau pierduţi; a chemat la El mulţi rătăciţi şi i-a adus pe calea cea dreaptă. Din dumnezeiască rânduială, în Evanghelie sunt pomenite doar câteva pilde de pocăinţă, pline însă de învăţăminte din neam în neam. Pilda Apostolului Petru ne arată căderea în mai multe rânduri din pricina fricii de oameni şi căinţa înnoită ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu. Pilda femeii păcătoase ne dezvăluie lepra desfrâului şi vindecarea de lepra aceasta. Pilda lui Zaheu ne arată lepra lăcomiei şi vindecarea de ea. Pilda tâlharului pocăit pe cruce ne arată putinţa mântuirii şi puterea mântuitoare a căinţei fie şi pentru cei mai mari nelegiuiţi, şi fie şi în ultima clipă: a morţii. Toate acestea sunt pilde ale unei căinţe pline de nădejde, care duce la viaţă. Ele ne stau dinainte tocmai pentru ca, în păcătoşenia noastră, să putem alege calea mântuirii. Dar mai este şi o căinţă care duce la moarte, deznădejde şi ucidere de sine, şi aceasta a fost căinţa vânzătorului Iuda: Am greşit vânzând sânge nevinovat… şi, ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27, 4-5). O astfel de căinţă, ce duce la deznădejde şi omor, nu e căinţa creştină cea binecuvântată, ci mânie satanică asupra sa însuşi, asupra lumii şi a vieţii. Dar să ne oprim astăzi asupra minunatei pilde de pocăinţă a mărunţelului Zaheu, despre care ni se vorbeşte în Evanghelia de astăzi.
În vremea aceea Iisus intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-l vadă, căci pe acolo avea să treacă. În Ierihon Domnul tocmai săvârşise o altă mare minune: dăduse vedere orbului Bartimeu. Ceea ce face acum pentru Zaheu nu-i mai puţin decât vindecarea orbului. Lui Bartimeu i-a deschis ochii trupeşti, iar lui Zaheu pe cei duhovniceşti. A smuls orbirea de pe ochii lui Bartimeu şi de pe sufletul lui Zaheu. A tăiat lui Bartimeu fereastră prin care să privească minunile lui Dumnezeu din lumea văzută, iar lui Zaheu fereastră spre minunile din lumea cerească. Minunea săvârşită cu Bartimeu apare şi mai strălucitoare prin cea săvârşită cu Zaheu. Deschiderea ochilor trupeşti trebuie să slujească deschiderii celor duhovniceşti. Fiecare minune a lui Hristos a avut în primul rând un rost duhovnicesc, acesta fiind îndeobşte vindecarea omului de orbirea duhului, deschiderea ochiului lăuntric spre vederea lui Dumnezeu, a puterii şi milostivirii Lui. La vindecarea celor zece leproşi scopul acesta a fost numai în parte atins, pentru că numai unul din cei zece s-a vindecat şi în duh, întorcându-se să mulţumească Domnului (Luca 17,12-19). Cu orbul Bartimeu însă, ca şi cu cei mai mulţi alţii, scopul a fost atins pe deplin. Primindu-şi vederea trupească la cuvântul Domnului, Bartimeu a primit îndată şi vedere duhovnicească, pentru că şi-a dat îndată seama de prezenţa, puterea şi milostivirea lui Dumnezeu: Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. (Luca 18, 43).
Nu numai Bartimeu şi-a căpătat vederea, ci mulţi alţii, văzând minunea, şi-au deschis ochii duhovniceşti, pentru că spune: Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu. Se prea poate ca minunea să-l fi înrâurit şi pe Zaheu vameşul, să fi deschis şi ochii duhului său. Fără îndoială că auzise multe despre Iisus, de vreme ce s-a născut întrînsul o asemenea dorinţă de a-L vedea. Şi dorinţa a fost atât de mare încât l-a împins înaintea mulţimii de oameni mai înalţi decât el şi l-a făcut să se urce într-un copac, numai să-L vadă.
Vameşii erau socotiţi păcătoşi şi necuraţi pentru că, încasând taxele, trăgeau fără milă spuza pe turta lor. De aceea erau ţinuţi în rând cu păgânii (Matei 18, 17). Iar dacă vameşii se bucurau de un asemenea renume, cum trebuie să fi fost priviţi mai-marii lor! Iar Zaheu se număra printre aceştia. Era mai-mare peste vameşi şi era bogat: prilej de a fi şi dispreţuit, şi pizmuit. Dispreţ şi invidie- iată cele două pietre de moară între care e strivit în viaţa aceasta păcătosul bogat. Dar în Zaheu păcătosul s-a deşteptat Zaheu-omul, întunecat până atunci de cel mai dinainte, şi acesta s-a grăbit să se înalţe ca să-L vadă pe Omul fără de păcat, să vadă chipul său cel dintâi, curat şi neschimbat. Zaheu a alergat aşadar şi s-a suit, ca pe o scară, într-un sicomor ce creştea pe marginea drumului pe unde avea să treacă Domnul.
Şi, când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Din cuvintele acestea se vede că nu Zaheu L-a zărit mai întâi pe Domnul, ci Domnul pe el: Iisus, privind în sus, a zis… Domnul l-a chemat pe Zaheu. L-a văzut pe Zaheu în duh cu mult mai înainte de a da cu ochii de el când a sosit la locul acela. L-a văzut încă mai înainte ca el să se desprindă de mulţime şi să suie în vârful pomului. O, cum le pătrunde toate Dumnezeul nostru! Ne vede şi noi nici nu ne dăm seama. Îl căutăm cu trudă, iar El ne-a şi aflat. Doar să ne îndreptăm spre El ochii minţii, dorind din toată inima să-L vedem, şi El ni se va şi arăta şi ne va chema pe nume, îndemnându-ne să coborâm din înălţimea primejdioasă a cugetării după simţuri în inimă, în casa noastră cea adevărată, prin rugăciune. Atunci ne va spune Domnul, fiecăruia: astăzi în casa ta trebuie să rămân. Când mintea omului coboară in inimă şi tinde, scăldată în lacrimi, spre Dumnezeul cel viu, inima se face loc de întâlnire între Dumnezeu şi om. Şi acesta este înţelesul adânc, duhovnicesc, al celor întâmplate cu Zaheu.
Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Cum să nu se fi grăbit la glasul care a adus morţii la viaţă, a liniştit vânturile, a vindecat nebunii şi a topit în lacrimi inimile păcătoşilor? Cum să nu-L primească pe cel pe care voise să-L vadă măcar o clipă, de departe? Cum să nu se bucure cu bucurie negrăită când L-a văzut în casa lui, al cărei prag nu îndrăzneau să-l treacă decât păcătoşii învederaţi? Dar aşa e iubirea Domnului. Aşa e dăruirea Lui. Pescarilor deznădăjduiţi le-a umplut mrejele care nu mai încăpeau de mulţimea peştilor; în pustie a hrănit mii de oameni flămânzi după care au mai rămas încă multe coşuri cu rămăşiţe; bolnavilor care-i cereau ajutorul le-a dat vindecare nu numai trupească, ci şi sufletească. Nu ierta păcătosului un singur păcat, ci pe toate. Fapte regeşti, milă regească, regească mărinimie! Aşa şi acum: Zaheu căuta doar să-L vadă puţin, dar El l-a chemat şi s-a dus sub acoperişul lui. Aşa face Domnul. Să vedem acum ce fac oamenii de rând, trufaşi şi plini de sine:
Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. O, ce nenoroc pe om că vorba o ia înaintea minţii! Cu sufletele înclinate spre rău şi cu minţiile slăbănogite, oamenii aceştia vociferau, îşi băteau joc şi se plângeau mai înainte de a se întreba ce are de gând Domnul şi dacă nu cumva inima păcătosului Zaheu ar putea să se schimbe. Cu mintea lor cea scurtă, îşi spuneau că Domnul intră în casa lui Zaheu pentru că nu ştie cine este acesta! De tot atâta perspicacitate au dat dovadă şi fariseii în privinţa femeii păcătoase căreia Domnul i-a îngăduit să-I spele picioarele: Dacă Acesta ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă (Luca 7, 39). Aşa gândeau atunci, aşa gândesc şi astăzi toţi cei care cugetă după simţuri şi judecă omul după cele dinafară, necunoscând nici adâncul milostivirii lui Dumnezeu, nici al inimii omeneşti.
Hristos a spus nu o dată că a venit în lume pentru cei păcătoşi, cu atât mai mult pentru marii păcătoşi. După cum doctorul nu merge la cei sănătoşi, tot aşa şi Domnul cercetează pe cei ce sunt bolnavi de păcat, nu pe cei plini de sănătatea dreptăţii. În Evanghelie nu ni se spune că Domnul ar fi tras la casa vreunui drept din Ierihon, ci s-a grăbit la casa păcătosului Zaheu. Nu tot aşa face orice doctor adevărat când intră într-un spital? Nu se îndreaptă întâi spre paturile celor în stare gravă? Lumea toată ne înfăţişează un mare spital, plin ochi de oameni molipsiţi de păcat. Toţi sunt bolnavi faţă de Hristos; toţi sunt slabi faţă de Hristos; toţi sunt sluţi faţă de Hristos. Dar unii sunt mai bolnavi decât alţii, unii sunt mai slabi decât alţii, unii sunt mai hâzi decât alţii. Cei dintâi sunt socotiţi drepţi, iar cei din urmă păcătoşi. Iar Doctorul Ceresc, care nu a venit pe pământ pentru Sine, ci pentru neîntârziata vindecare a celor bolnavi, a venit întâi în ajutorul celor mai bolnavi între bolnavi. De aceea a mâncat El şi a băut cu păcătoşii, le-a îngăduit să-I spele cu lacrimi picioarele, a intrat în casa lor. Dar Zaheu, la vremea când s-a întâlnit cu Hristos, nu era nici pe departe cel mai bolnav din Ierihon. Inima lui s-a schimbat într-o clipită şi el s-a făcut dintr-o dată sănătos, puternic şi frumos, un adevărat drept, mai vrednic decât toţi cei care cârteau asupra lui şi-l batjocoreau: pentru că Zaheu s-a căit de toate păcatele sale.
Iar că într-adevăr inima lui Zaheu s-a schimbat, se vede din ceea ce urmează: Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Cine i-a cerut aşa ceva? Cine l-a învinovăţit că ar fi obijduit pe alţii? Nimeni. El singur a simţit, de faţă cu Domnul Cel preacurat şi fără de păcat, că este vinovat; însăşi faţa Domnului l-a împins, fără vorbe, la pasul acesta. Inima înfrântă nu are trebuinţă de cuvinte ca să se înţeleagă cu Dumnezeu. Dumnezeu îi dezvăluie de îndată păcătosului ce trebuie să facă. Omul are doar a se căi în inima sa pentru păcatele sale şi neîntârziat Dumnezeu îl va face, cu puterea Sa, să aducă rod de pocăinţă. Înaintemergătorul Ioan le-a arătat oamenilor calea adevăratei pocăinţe: Pocăiţi-vă!, a spus. Şi îndată a adăugat: Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă (Matei 3, 2,8). Iar aici avem un păcătos care aleargă toată calea aceasta şi împlineşte porunca!
Numai auzind de Domnul, Zaheu s-a ruşinat de sine; văzându-L, s-a întors de la păcat; iar când preabunul Doctor l-a luat atât de mult în seamă intrând în casa lui a adus roade de pocăinţă. Şi-a recunoscut boala şi a luat îndată leacul cel mai tare împotriva ei. Zaheu suferea de lăcomie; leacul acestei boli e milostenia. Cine iubeşte banii nu se va sătura de bani, s-a spus în vremea veche (Ecclesiastul 5, 10). Zaheu iubea banii şi toată viaţa îi strânsese, cu orice preţ, chiar în chip păcătos. Iar boala aceasta îl duce negreşit pe bolnav la pieire. Este un foc care arde tot mai crunt pe măsură ce averea sporeşte. Nicio sumă nu poate potoli lăcomia. După cum nici focul nu poate spune: “Nu mai pune lemne pe mine, ajunge”, tot aşa nici lăcomia nu poate zice: “ajunge”. Omul nu poate scăpa singur de patima aceasta. Doar prezenţa Iui Dumnezeu, care deşteaptă frica şi ruşinea în inimă şi împreună cu acestea cunoştinţa a ceva mai bun decât aurul şi argintul, o poate covârşi. Fără Hristos, Zaheu ar fi rămas toată viaţa un vameş ca toţi vameşii şi ar fi murit dispreţuit, blestemat şi uitat. Numele lui nu s-ar fi aflat în Evanghelie pe pământ, nici în Cartea Vieţii în ceruri. Dar faţa Dumnezeului celui viu a deşteptat sufletul lui cel amorţit de patima iubirii de argint, l-a născut din nou, l-a înviat din morţi. Iar învăţătura nemuritoare pentru toţi oamenii este că nimeni dintre muritori nu poate să se mântuiască de boala păcatului fără Hristos.
Vedeţi în ce chip şi-a mărturisit Zaheu păcatul. El nu a zis: “Doamne, sunt om păcătos”, nici “Sufăr de boala iubirii de argint!” Nu; ci şi-a mărturisit şi păcatul, şi boala, aducând roadă de pocăinţă: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor. Nu mărturiseşte prin aceasta că era împătimit de avere? Şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Nu mărturiseşte că şi-a agonisit averea cu nedreptate? Dar Domnului nu i-a spus mai înainte: “Sunt păcătos, şi mă pocăiesc”. A mărturisit pe tăcute, în adâncul inimii, iar Domnul i-a primit mărturisirea şi pocăinţa. Mai mult preţuieşte Dumnezeu mărturisirea inimii decât a buzelor, pentru că buzele pot să înşele, pe când inima nu.
Vedeţi mai departe cum Zaheu s-a lepădat cu totul de păcat şi cum se străduieşte el să iasă la lumină din întunericul pierzătoarei patimi de bani. Pe loc dă săracilor jumătate din averea sa- el, care se bucura de orice bănuţ luat de la altul şi-l punea deoparte de ochii oamenilor, el, care nu cunoscuse dulceaţa dăruirii!
Dar asta nu e tot. El caută din toate puterile să îndrepte răul făcut, e gata să întoarcă împătrit oricui de la care a luat ceva pe nedrept. Legea lui Moise e mai blândă cu păcătoşii decât e Zaheu cu sine! În Lege se spune: Dacă un bărbat sau o femeie va face un păcat faţă de un om, şi prin aceasta va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul acela, să-şi mărturisească deplin păcatul ce a făcut şi să întoarcă deplin aceea prin ce a păcătuit şi să mai adauge la aceea a cincea parte şi să dea aceluia faţă de care a păcătuit (Numeri 5, 3-7). Astfel era prescris celor ce îşi mărturiseau păcatul. Zaheu, aşadar, era ţinut să întoarcă fiecăruia de la care luase ceva măsura hoţiei şi a cincea parte din ea pe deasupra. Zaheu însă a fost mai aspru cu sine decât cerea Legea; el a luat asupră-şi prescripţia hoţilor şi tâlharilor care nu-şi mărturiseau vina, şi aceasta era de a întoarce împătrit păgubaşului (Ieşire 22, 1). Căci aşa este cel ce se căieşte cu adevărat: milostiv cu alţii şi aspru cu sine.
Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Iată răspunsul dat de Domnul pocăinţei sincere a micului Zaheu. Iată plata roadelor de pocăinţă aduse din toată inima de acesta. Iar cuvântul următor este pentru cârtitorii care se mâniaseră pe Hristos pentru că intrase în casa unui păcătos.
Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Câtă vreme fuseseră în drum spre casa lui Zaheu, la împotrivirea lor Domnul păstrase tăcere. Oare ce aştepta? Aştepta să iasă la lumină inimile urătoare de om ale cârtitorilor, faţă cu inima plină de căinţă a lui Zaheu; le-a dat demonilor răutăţii frâu liber să se înalţe în culmea freneziei lor, pentru ca prăbuşirea să le fie mai deplină. Aşa lucrează Dumnezeu întru biruinţă. Nu se grăbeşte de la prima înfruntare să arate cât de slab este răul în faţa puterii Sale, ci îl lasă să se ridice până la ceruri, spre a-i risipi apoi cu o suflare.
Atât de neputincios este răul în faţa puterii lui Dumnezeu încât, dacă El nu l-ar lăsa să crească la culme spre a-i doborî apoi dintr-o dată, oamenii nu ar înţelege niciodată cât de mare este puterea lui Dumnezeu. Îngăduind iadului şi pământului să-şi taie drum spre Golgota, Atotputernicul a arătat şi iadului, şi pământului, prin înviere, puterea Sa cea de neînchipuit.
La fel a făcut Domnul şi acum. A intrat în casa lui Zaheu fără să spună nimic; a lăsat cârtitorii să cârtească, batjocoritorii să batjocorească, nemulţumiţii să se plângă, iar El şi-a urmat calea în tăcere. A intrat la Zaheu; drepţii au rămas dincolo de pragul păcătosului, ca să nu se spurce. Zarva lor creştea şi răutatea le era la culme. Aveau dreptate şi Hristos greşea! Ştiau cine-i Zaheu, iar Hristos nu ştia. Păstrau Legea, iar Hristos o încălca: trecuse pragul păcătosului! Pe ei nimeni nu-i putea păcăli, pe Hristos da.
La ce altă încheiere să ajungă ei, decât că Iisus nu e nici învăţător adevărat, nici prooroc, nici Mesia, de vreme ce nu ştie cine-i Zaheu? Dacă ar fi ştiut, nu i-ar fi călcat pragul! Victorie! Noi, cei din Ierihon, l-am prins în cursă astăzi pe Hristos! Al nostru e meritul, noi vom scăpa lumea de acest înşelător care zice că-i Mesia şi se dă drept Fiul lui Dumnezeu! Ce triumf!
Iată, răutatea s-a cocoţat la ceruri. Iar în timpul acesta Zaheu s-a înnoit, e alt om. Şi Hristos, neluând în seamă gloata în fierbere, ci numai inima lui Zaheu, stă aşteptând ca toate săvârşindu-se, la sfârşit să vorbească. Când răutatea a ajuns la culme şi când de pe inima veche a păcătosului solzii au căzut, Zaheu şi-a deschis gura şi a rostit în faţa tuturor cuvântul pe care nimeni nu-l aştepta de la el: Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor. Un trăznet căzut din cer! De ce aţi amuţit, ierihonienilor? De ce nu murmuraţi mai departe, de ce nu vă mai bateţi joc? De ce v-au stat vorbele în gâtlej? Cine a rămas păcălit: voi sau Hristos? Cine l-a cunoscut pe Zaheu mai bine: voi sau Hristos? Cine e mai drept acum: voi sau Zaheu?
Ce bun e Domnul nostru! În această împrejurare, ca şi în altele, stă blând ca un miel în mijlocul oamenilor pe care lupii nevăzuţi îi aţâţă la rău. Ştie că biruinţa e a Lui, acum şi pururea! Cu câtă linişte aşteaptă clipa aceea! Şi când soseşte, se îndreaptă întâi către bolnavul de dragul căruia s-a abătut din drum ca să-i intre în casă. Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia. Cu aceste cuvinte bunul Doctor îl încredinţează pe bolnav că de-acum s-a făcut sănătos, că poate să lase spitalul şi să se întoarcă printre cei teferi. Orbirea i-a fost smulsă de pe suflet aşa cum i-a fost smulsă lui Bartimeu de pe ochi, încât să poată merge de acum înainte pe calea dreptăţii şi a milostivirii. Dar ca să fie bine lămuriţi toţi cei de faţă, Domnul a adăugat: Căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Un adevărat fiu al lui Avraam, un fiu în duh şi în adevăr, un fiu nu numai cu numele şi cu neamul, cum se lăudau atâţia că sunt. Avraam îşi iubea semenii şi era cu frica lui Dumnezeu; era primitor de străini, credincios şi lipsit de lăcomie; acum şi micuţul Zaheu era aşa. Avraam, prin faptele lui bune, s-a făcut părintele tuturor drepţilor, iar Zaheu s-a făcut, prin pocăinţă, urmaşul lui. Domnul a dezvăluit acest lucru ca să-l mângâie pe Zaheu şi să dea de gândit ponegritorilor lui.
Acestora din urmă le spune Domnul mai departe: Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Să caute anume pe păcătoşii pe care nu-i caută nimeni, pe care toţi îi leapădă; să mântuiască anume pe cei pe care lumea îi socoteşte pierduţi, aşa cum se socotesc şi ei înşişi. Căci Doctorul cel mare nu a venit din ceruri ca să-i vindece atât pe cei cu guturai, cât pe cei leproşi, orbi, nebuni, paralitici. Şi ca să învieze pe cei morţi. Pentru că Domnul a spus în altă parte: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13; cf. I Timotei 1, 15).
O, fraţilor, vă daţi seama că aceste cuvinte sunt şi pentru noi? Că noi suntem păcătoşii pentru care Domnul, Viteazul, a venit pe pământ? Negrăita iubire pentru noi L-a adus din ceruri să caute pe cei pierduţi, să mântuiască pe cei păcătoşi! Uitaţi-vă la Zaheu cel mic, care în dorinţa de a-L vedea pe Domnul s-a înălţat. Hristos Se apropie de noi cum s-a apropiat şi de el atunci, împresurat de o mare de oameni, unii drepţi, iar alţii cârtitori. Două mii de ani de istorie vuiesc împrejurul Lui, covârşindu-ne. Auziţi vuietul acesta? Trecutul ni-l aduce şi ni-l lasă alături. Şi în mijlocul uriaşelor mulţimi merge smerit Domnul şi Mântuitorul nostru. Să alergăm şi să ne înălţăm ca să-L vedem. Nimic, din tot ce-a fost şi din tot ce este, nu-i atât de vrednic de privit. Să ne ridicăm din drumul mocirlos pe care ne-am târât până acum; să ne urcăm într-un copac înalt: El va veni, cu siguranţă va veni la noi. Preafericit cel pe care îl va chema dulcele glas, glasul din a cărui dulceaţă se adapă îngerii!
Căinţa este cu adevărat cea dintâi treaptă a scării ce duce spre împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni n-a suit vreodată pe treapta a doua până ce nu a urcat pe cea dintâi. În deşertul acestei lumi, căinţa este singura cale de a bate la poarta cerului. Poţi să baţi cu pumnul în zidul unei case oricât de mult pofteşti; nu te va auzi nimeni, nimeni nu-ţi va deschide. Dar bate în uşă şi ţi se va deschide. Căinţa e bătaia, nu în zid, ci în poarta care dă spre lumină şi mântuire. Cine se căieşte cu adevărat şi vrea să intre în casa Tatălui Ceresc a şi bătut la una din uşile prin care se poate intra în această casă.
Lăcomia orbeşte; numai Hristos poate da orbilor vedere. Lăcomia însingurează şi-l leagă pe om în lanţurile robiei; Hristos îl scoate pe captiv din singurătate şi-l duce în tovărăşia îngerilor. El Se arată tuturor penitenţilor care se luptă să-L vadă şi cui Se arată El se arată şi tainele cerului şi ale pământului, şi toate binecuvântările pe care le-a pregătit Dumnezeu, de la întemeierea lumii, celor ce-L iubesc. A Domnului şi Mântuitorului nostru fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
