Duminica Sfintei Cruci – Sfântul Nicolae Velimirovici

Sfântul Nicolae Velimirovici

Mare e puterea adevărului şi nimic pe lume nu-i poate lua ade­vărului puterea.

Mare e puterea tămăduitoare a adevărului şi nu-i suferinţă sau slăbiciune pe lume pe care adevărul să n-o poată tămădui.

Bolnavii, când suferă, caută un doctor care să le dea un leac pen­tru durerea lor. Nimeni nu umblă după un doctor care să-i dea o doctorie bună la gust, ci oricine caută pe unul care să-i dea o docto­rie bună la boală, fie ea dulce, amară ori sălcie. Cu cât e mai amară doctoria, cu cât mai complicat procesul vindecării, cu atât mai multă încredere pare să aibă bolnavul în doctorul care i-o prescrie.

De ce leapădă oamenii doctoria amară doar când vine din mâna lui Dumnezeu? De ce aşteaptă de la Dumnezeu numai dulceţuri? Desigur, pentru că nu-şi dau seama cât sunt de bolnavi, cât e de grea boala păcatului. Ei cred că se pot lecui cu delicatese!

O, de s-ar întreba oamenii de ce sunt leacurile pentru trup atât de amare! Le-ar răspunde atunci Duhul Sfânt: sunt amare ca să-i facă să înţeleagă amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Pentru că, precum boala trupească dă oarecare idee despre cea sufletească, tot aşa leacurile pentru trup trimit cu gândul la cele ce se dau în boala duhovnicească.

Dar oare nu sunt bolile sufleteşti, aceste boli capitale, mult mai grave decât bolile trupului? Cum atunci să nu fie doctoria pentru suflet mai amară decât cea pentru trup?

Mare grijă au oamenii de trupurile lor şi când se îmbolnăvesc nu precupeţesc nimic, nici osteneală, nici timp, nici bani, când e vorba de însănătoşire. Atunci niciun doctor nu-i prea scump, niciun izvor de cură prea departe, nicio doctorie prea amară, mai ales când li se dă de înţeles că îi paşte moartea. O, de-ar avea grijă oa­menii şi de suflet! De ar căuta tot atât de mult vindecare şi un vin­decător sufletului!

E greu să mergi desculţ prin spini; dar dacă vreun desculţ ar muri de sete şi ar vedea un izvor de apă dincolo de spinii aceia, n-ar pregeta să calce peste spini rănindu-şi picioarele ca să ajungă la apă, în loc să stea pe loc în iarba moale pierind de sete!

„Nu putem să înghiţim un hap atât de amar”, zic mulţi din cei slăbănogiţi de păcat. Aşa că doctorul, iubitorul de oameni, a înghi­ţit El cel dintâi leacul, leacul cel prea amar, numai ca să arate că se poate lua. O, cu cât mai greu îi este celui sănătos să înghită docto­ria pe care trebuie s-o ia bolnavul! Dar El a luat-o pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia şi ei.

„Nu putem să trecem desculţi prin câmpia spinoasă, oricât ne-ar fi de sete şi oricâtă apă ar fi de cealaltă parte”, zic cei slăbăno­giţi de păcat. Aşadar, Domnul, iubitorul de oameni, a trecut El des­culţ prin spini şi acum, de cealaltă parte, cheamă pe toţi cei însetaţi la izvorul de apă vie. „Se poate”, ne strigă El, „am trecut prin spi­nii ascuţiţi şi, călcând peste ei, i-am tocit. Hai, veniţi!”.

„Dacă crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luăm; şi dacă crucea este o cale, noi nu putem să mergem pe acolo”, zic cei îmbolnăviţi de păcate. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce asupra-I, ca să arate că se poate.

În Evanghelia de astăzi Domnul prescrie crucea, acest mijloc amar de vindecare, oricui vrea să se vindece de moarte.

Domnul spune: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni s-o apuce înainte la cruce, ci îi cheamă să vină după El, pentru că El a dus mai întâi Crucea. Înainte încă de a da glas acestei chemări, Mântuitorul a prezis suferinţele prin care va trece: Fiul Omului tre­buie să pătimească multe… şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Şi a venit ca să fie El Calea. Ca să fie cel dintâi în du­rere şi cel dintâi în slavă. Ca să arate că tot ceea ce oamenilor le pa­re cu neputinţă se poate: a venit pentru ca să se poată.

Nu-i sileşte pe oameni, nu-i striveşte, ci îi învaţă şi îi cheamă ca să le dea. Oricine voieşte! De bunăvoie s-au îmbolnăvit de păcat, de bunăvoie au să se tămăduiască. Şi nu ascunde că leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru că El cel dintâi l-a luat- sănătos fiind- le vine mai uşor să-l ia şi ei. El era sănătos şi ne-a arătat nouă mi­nunata putere a leacului.

Să se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepădat şi el de sine când a căzut în păcat, dar s-a lepădat de sinele său adevărat. Ce­rând omului să se lepede de sine, Domnul cere omului să se lepede de sinele cel mincinos. Şi mai simplu spus: Adam s-a lepădat de adevăr şi s-a lipit de minciună. Acum, Domnul cere de la urmaşii lui Adam ca ei să se lepede de minciună şi să se lipească iarăşi de adevărul de la care au căzut. Aşadar, a ne lepăda de noi înşine în­seamnă a ne lepăda de fiinţa înşelătoare care s-a aşezat peste noi în locul fiinţei noastre dăruite de Dumnezeu. Trebuie să ne lepădăm de legătura cu pământul care a luat locul, în ce ne priveşte, duhov­nicescului, şi de patimile care au luat locul faptelor bune. De frica slugarnică ce întunecă în noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu şi de cârtirea care ucide în noi duhul ascultării de El. Să ne lepădăm de gândurile rele, de dorinţele rele, de faptele rele. Să ne lepădăm de idolatra închinare la natură şi la trup. Într-un cuvânt: să ne lepă­dăm de tot ceea ce socotim drept „eu”, dar care nu este de fapt fiin­ţa noastră, ci doar rău şi păcat, stricăciune, iluzie şi moarte. Să ne lepădăm, o, să ne lepădăm de obiceiurile rele, de această „a doua natură” care nu este cea zidită de Dumnezeu, ci o îngrămădire de iluzii şi amăgiri împietrite acolo în noi- să ne lepădăm de min­ciuna făţarnică ce trece drept noi înşine, şi noi drept ea.

Ce înseamnă: ia-ţi crucea? înseamnă să primeşti de bunăvoie, din mâna Proniei, orice mijloc de lecuire, oricât ar fi de amar, care ţi se întinde. Se abat asupra-ţi nenorociri? Fii ascultător ca Noe. Ţi se cere jertfă? Lasă-te în mâna lui Dumnezeu cu credinţa lui Avraam când mergea să-şi jertfească fiul. Ţi-ai pierdut averea? Ţi-au murit pe neaşteptate copiii? Îndură alipindu-te de Dumnezeu în inima ta, ca Iov. Prietenii îţi întorc spatele, eşti înconjurat de duşmani? Rabdă fără să cârteşti, cu credinţa că ajutorul lui Dum­nezeu e aproape, aşa cum făceau apostolii. Eşti osândit la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru asemenea cin­ste, ca miile şi miile de mucenici. Nimic nu ţi se va cere care să nu fi fost răbdat de alţii înainte şi nu ai decât să urmezi pilda sfinţilor, apostolilor, mărturisitorilor şi martirilor, a celor care au împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem bine că, cerând de la noi o răstignire, Domnul o cere pe cea a omului vechi, a omului ţesut din obiceiuri rele, a omului aflat în slujba păcatului. Pentru că, prin această răstignire, omul vechi, omul fiară din noi e dus la moarte, şi omul nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este adus la viaţă. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost răstignit; şi arată mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai păcatu­lui (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul simţuri­lor, e grea pentru trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc. Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne lăudăm aşadar în crucea lui Hristos şi în crucea pe care o ducem de dragul Lui. Mântuitorul nu ne cere să luăm crucea Lui, ci să o luăm pe a noastră. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a răstignit pentru păcatele Sale, ci pen­tru păcatele noastre, şi aşa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru păcatele noastre, deci crucea noastră e mai uşoară. Şi când durerile noastre sunt la culme, să nu spunem că sunt prea mari. Viu e Domnul şi ştie El mai bine măsura suferinţe­lor noastre, şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decât suntem în stare. Măsura suferinţei noastre nu e cu nimic mai puţin potrivită şi socotită decât este măsura zilei şi a nopţii, sau decât sunt hotare­le stelelor în drumurile lor. Ni se înmulţeşte durerea? Ni se îngre­unează crucea? Şi puterea lui Dumnezeu e mai mare: Precum priso­sesc patimile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâie­rea noastră (II Corinteni 1, 5).

Mai presus de toate, mare este mângâierea noastră că Domnul ne cheamă să venim după El. Să vină după Mine, spune Domnul. De ce îi cheamă pe cei care îşi iau crucea lor? Mai întâi pentru ca ei să nu se împiedice, să nu cadă şi să fie striviţi sub greutatea ei. Atât e de nevolnic neamul omenesc, încât nici cea mai uşoară cruce n-o poate duce cel mai voinic om fără ajutorul cerului. Vedem cum se deznădăjduiesc necredincioşii la cea mai mică lovitură, cum ridică glasul şi se plâng cerului şi pământului pentru cel mai mic nea­juns! Cum se clatină neajutoraţi dintr-o parte într-alta, căutând sprijin în pustietatea lumii şi cum socotesc că, dacă lumea nu poate să le stea într-ajutor, e toată un deşert al disperării! De aceea ne cheamă Domnul. Pentru că numai urmându-l pe El vom putea şi noi să ne ducem crucea. La El vom afla putere, îndrăzneală şi mân­gâiere. El este lumina noastră pe o cărare întunecată, El este sănă­tatea noastră în boală, tovarăş în singurătate, bucurie în suferinţă, bogăţie în lipsă. O lampă de veghe arde toată noaptea la căpătâiul bolnavului şi în toată noaptea acestei vieţi. Ne trebuie lumina lui Hristos ca să ne alinăm durerea şi să ne păstrăm nădejdea în zorii ce vor să vină.

Al doilea temei al chemării Domnului întru urmarea Lui e tot atât de însemnat cât şi primul, şi e legat de lepădarea de sine şi lua­rea de bunăvoie a crucii. Mulţi au făcut paradă de lepădare de sine, doar ca să câştige vază în lume. Mulţi au trecut prin încercări şi suferinţe ca să câştige laudă şi cinste de la oameni. Mulţi, până astăzi, fac acest lucru, mai ales între popoarele păgâne, ca să-şi adune puteri vrăjitoreşti prin care să stăpânească pe alţii, să vatăme sau să ajute pe cine vor ei, după plac- şi totul din lăcomie şi sete de putere.

Asemenea lepădare de sine nu este lepădare de sine adevărată; este, dimpotrivă, înălţare de sine; o astfel de cruce nu duce la în­viere şi la mântuire, ci la ruină şi predare în mâna diavolului. Cine îşi ia crucea ca să vină după Hristos e lipsit de obrăznicie, de înăl­ţare pe seama altora şi de setea de putere şi de câştig. Aşa cum bol­navul ia leacul amar nu ca să se laude că e în stare să înghită amă­răciune, ci ca să se vindece, tot aşa un creştin adevărat se leapădă de sine: se ridică împotriva bolii, îşi ia crucea ca pe o doctorie ama­ră dar salvatoare şi vine după Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său, nu pentru slavă şi laudă de la oameni, ci ca să-şi scape sufletul din nebunia de moarte aducătoare a vieţii acesteia şi din chinul şi focul vieţii viitoare.

Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa. Grele cuvinte! Foc ce caută să ardă pe omul cel vechi din rădăcină, şi rădăcina însăşi! Hristos nu a venit doar ca să schimbe lumea, ci ca s-o facă din nou, s-o aducă din nou la viaţă. Să topească în foc metalul vechi şi să-l făurească iar. Dumnezeu nu e un reformator: e Ziditorul. Nu-i un cârpaci; e ţesătorul! Oricine vrea să păstreze un pom bătrân, mâncat de viermi, rămâne fără el orice ar face: poate să-l ude, să-l împrejmuiască, să-i pună îngrăşăminte la rădăcină; totul va fi za­darnic: pomul e ros pe dinăuntru de vierme şi e pierdut; putrezeş­te, se prăbuşeşte. Iar cine taie pomul viermănos şi-l pune pe foc cu viermi cu tot, şi se îngrijeşte apoi de vlăstarele noi ieşite din rădăci­nă păzindu-le de viermi, are să-şi păstreze pomul cel nou. Cine vrea să-şi păstreze sufletul cel vechi, chipul lui Adam, sufletul acesta ros de păcat şi putred, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu îngăduie în faţa Lui un astfel de suflet; şi ceea ce nu stă înaintea fe­ţei lui Dumnezeu e ca şi când n-ar fi. Cine, aşadar, îşi pierde sufle­tul său vechi, acela şi-l va salva pe cel nou, pe cel născut din nou din Duh (Ioan 3, 6), pe cel logodit cu Hristos. Când spui suflet, spui de fapt viaţă, şi chiar citim în unele traduceri: „cine va voi să-şi scape viaţa sa” şi: „cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine o va scăpa”. Amân­două traducerile au aici acelaşi înţeles. Pentru că cine va căuta să-şi scape cu orice preţ viaţa cea muritoare, o va pierde până la urmă nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe amândouă: şi viaţa muri­toare, şi viaţa veşnică. Pe cea muritoare pentru că este supusă mor­ţii şi, oricât de mult ar izbuti s-o lungească, tot la moarte ajunge până la urmă; iar pe cea veşnică o va pierde pentru că nu a făcut nimic ca să o aibă. Dar cine se osteneşte să câştige viaţa cea fără de moarte în Hristos, are s-o primească şi are s-o aibă în veşnicie, chiar dacă pe cea vremelnică a pierdut-o. Poate cineva să-şi piardă viaţa vremelnică, muritoare, pentru Hristos şi pentru Evanghelie, fie în caz extrem, când se jertfeşte şi moare martir pentru Hristos şi pentru sfânta lui Evanghelie, sau atunci când, nesocotind viaţa aceasta păcătoasă şi nevrednică, se dăruieşte cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu toată puterea sa lui Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I totul Lui şi aşteptând de la El totul. Se poate ca cineva să-şi piardă viaţa luându-şi-o singur, sau dându-şi-o pentru nimic, dintr-o ceartă sau dintr-o neînţelegere. Nu unuia ca acesta i s-a fă­găduit că are să-şi scape sufletul, pentru că zice: pentru Mine şi pen­tru Evanghelie. Hristos şi Evanghelia sunt nemăsurat mai mari de­cât sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogăţii, şi în timp şi în veş­nicie; nimeni n-ar trebui să şovăie a da orice numai ca să le câştige pe acestea!

De ce spune Domnul: şi pentru Evanghelie? Nu ajunge să zică: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine şi pentru Evanghelie, ca să înmulţească omului temeiurile de a muri sieşi şi a vieţui lui Dumnezeu, şi ca astfel să se poată mântui cât mai mulţi. Se mântuieşte, aşadar, cel care îşi pierde pentru Hristos viaţa, pen­tru Cel Viu, Cel fără de moarte. Şi se mântuieşte şi acela care îşi pierde viaţa pentru lucrările lui Hristos, fie şi pentru un singur cu­vânt al Lui. Domnul este legiuitorul vieţii; cine se jertfeşte pentru legiuitor, se jertfeşte pentru legile puse de El, şi de asemenea: cine se jertfeşte pentru legile Lui, pentru El se jertfeşte. Socotindu-Se pe Sine împreună cu lucrările şi cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mântuirea multora.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde su­fletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Cu­vintele acestea aruncă o lumină mare asupra celor dinainte. Din ele se vede că Dumnezeu socoteşte sufletul omului mai de preţ de­cât lumea toată. Se vede, de asemenea, ce fel de suflet trebuie să pi­ardă omul ca să se mântuiască: sufletul vătămat, sufletul molipsit de lume, încovoiat de lume, înrobit de lume. Pierzând acest aşa-zis suflet, omul şi-l scapă pe cel adevărat; dacă retează de la sine viaţa cea mincinoasă, i se va da viaţa adevărată.

Ce folos ai să câştigi toată această lume ce se îndreaptă spre pieire şi să-ţi pierzi sufletul menit mântuirii? Lumea se apropie de sfârşit şi va fi lepădată ca o haină veche. Iar sufletele adevărate, sufletele care Îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci în împărăţia veşnicei tinereţi. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi a su­fletului. La ce bun ar avea omul lumea de care curând oricum se va despărţi? La ce bun, când lumea întreagă, într-un viitor ce nu-i de­parte, se va risipi şi va dispărea ca un vis care a trecut? De ce folos o să-i fie un leş zăcând neajutorat? Ce o să dea în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă toată lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o în locul sufletului său! Dar lumea nici măcar nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu şi Dumnezeu i-a dat-o omului spre do­bândirea unui bun şi mai mare, şi mai preţios. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit după chipul Său. Şi acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivită, să I se întoarcă. Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru su­fletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe lucruri pe care le socoteşte de preţ; dar când se desparte de trup, îşi dă seama- o, de n-ar fi prea târziu!- că, în afară de Dumnezeu şi de suflet, nimic nu are preţ. Deci nu are ce să dea, în locul sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul păcă­tos când vede că toate legăturile cu lumea i s-au tăiat şi stă gol şi lipsit de toate în lumea cea de duh! Pe cine să strige într-ajutor? Al cui nume să cheme? De poala veşmântului cui să se ţină când se vede căzând în abis pentru totdeauna? Fericiţi cei care, în lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos şi au învăţat să cheme nu­mele Lui ziua şi noaptea, odată cu răsuflarea şi cu bătăile inimii! Deasupra abisului vor şti pe Cine să strige, vor şti al Cui nume să cheme. Vor şti de poala hainei Cui să se ţină. Cu adevărat, vor fi în afară de orice primejdie sub aripa Domnului lor.

Dar iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat. Spune Domnul: Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Luaţi aminte, voi toţi care aveţi credinţă: nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoşata Judecată drepta­tea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Lu­aţi aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleaşi buze care pe cruce au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte gro­zave, grozave, dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în această lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos îi va fi ruşine cu tine? Dacă-ţi e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea; dacă-ţi e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna; dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău; dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e ruşine cu Patima de pe cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la lume; dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi cu mormântul! Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos. Atunci, de bună seamă, te ruşinezi de Hristos faţă de cineva mai mic decât Hristos. Ţi-e ruşine de părintele tău în faţa unui urs, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Curat în faţa Celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei în faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îți joacă mereu înaintea ochilor, pe când Domnul nu Se vede? Pu­țin, doar puţin mai este şi va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi atunci, nu de Împăratul Slavei, ci de tine însuţi, omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea. Mai bine să-ţi fie ruşine acum, câtă vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor.

De ce spune Domnul: de Mine şi de cuvintele Mele? Cine se ruşinează de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de dumnezeirea Mea, şi de întruparea Mea din Preacurata Fecioară, şi de suferinţele Mele pe Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi. Cine se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e ruşine de Evanghelie şi tăgădu­ieşte învăţătura Mea, sau cine îmi răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme pentru sine însuşi. Cuvintele lui Hristos sunt Testament dătă­tor de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele Său. Domnul nu-Şi desparte cuvintele de Sine însuşi, nu le dă mai puţi­nă însemnătate. Cuvântul lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are tot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curăţat prin cuvântul său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţi­tor, de viaţă dătător. De ce atunci să ne pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: şi Cuvântul era Dumnezeu (Ioan 1, 1)?

Mântuitorul numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare în­chinarea la alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine îşi lasă soţia şi îşi ia altă femeie este curvar; şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cine lasă credinţa în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iu­bească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte desfrânare. Pe scurt, ori­ce păcat care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în faţa unui ast­fel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de neruşinaţi. Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat şi păcătos. De ce? Ca să osân­dească şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înţe­leg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din nou.

Dar vedeţi ce straniu sfârşit are Evanghelia de astăzi: Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind în­tru putere. Ai zice la prima vedere că vorbele acestea nici n-au legă­tură cu cele spuse mai înainte. Cu toate acestea, legătura e limpe­de, şi sfârşitul acesta al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasă pe credincioşii Săi fără mângâiere. Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de viaţa lor, ameninţându-i cu pedepse înfricoşă­toare dacă se ruşinează de El şi de cuvintele Lui, Mântuitorul ridi­că acum un curcubeu pe cer după furtună. Se grăbeşte să vorbeas­că de răsplată celor ce-L ascultă şi vin după Dânsul luându-şi cru­cea lor. Iar această răsplată o vor primi unii chiar înainte de sfârşi­tul lumii şi de Judecată, şi chiar înainte de sfârşitul vieţii lor pă­mânteşti. Aceştia nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împără­ţia lui Dumnezeu, venind întru putere. Cu câtă înţelepciune ne învaţă Mântuitorul! El niciodată nu vorbeşte de pedeapsă fără să pome­nească şi răsplata, nici nu osândeşte fără să laude, nici nu îndrumă omul pe calea spinilor fără să-i pună înainte bucuria de la sfârşitul drumului, nici nu ameninţa fără să mângâie. Nu lasă cerul întune­cat de nori, fără să arate îndată strălucirea soarelui şi frumuseţea curcubeului.

Cine sunt aceştia care nu vor gusta moartea până ce nu vor fi vă­zut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Mântuitorul, grăind ucenicilor Săi şi mulţimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce stau aici… Pe cine are în vedere Domnul? Mai întâi pe cei care au împlinit poruncile Sale lepădându-se de sine şi luându-şi crucea lor. Aceştia vor simţi înlăuntrul lor, încă în această viaţă, în această lume fiind, puterea împărăţiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumne­zeu va coborî peste dânşii ca să-i cureţe şi să-i sfinţească, şi să le deschidă uşile cereştilor taine, cum s-a făcut mai târziu apostolilor şi arhidiaconului Ştefan. N-au văzut apostolii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere în cli­pa când li s-a dat putere de Sus? Iar Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte 7, 55). N-a văzut Ioan Evanghelistul împărăţia lui Dumnezeu înainte de moartea sa tru­pească? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer înainte să fi gustat moartea? Dar să-i lăsăm pe apostoli. Cine ştie câţi din cei ce-L as­cultau pe Hristos vor fi simţit puterea Duhului Sfânt şi vor fi văzut Împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de a pleca din această lume?

Pe lângă interpretarea aceasta, unele comentarii dau cuvintelor lui Hristos citate mai sus şi un alt înţeles, socotind că au în vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov şi Ioan, cei care, curând după ace­ea, au văzut schimbarea la faţă a Mântuitorului pe Tabor, şi vorbi­rea Lui cu Moise şi cu Ilie. Este o interpretare corectă, desigur, care însă nu o exclude pe cealaltă. Într-adevăr, cei trei apostoli au văzut împărăţia lui Dumnezeu întru putere pe muntele Tabor, când Mântuitorul S-a arătat în slava Sa cerească, iar Moise şi Ilie au apă­rut din cealaltă lume, de o parte şi de alta a Domnului slavei. Dar să nu credem că aceea a fost singura împrejurare când muritorii au văzut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Cu adevărat mare a fost acea vedere pe Tabor, dar sunt şi alte împrejurări, care nu pot fi numărate, când oamenii au văzut încă în această viaţă (deşi într-alt fel decât pe Tabor) împărăţia lui Dumnezeu întru pu­tere şi slavă.

Dacă vrem cu adevărat, şi noi putem să vedem împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere şi slavă mai înainte să gustăm moartea, iar împrejurările acestei dezvăluiri sunt arătate limpede în Evanghelia de astăzi. Să ne grăbim a pierde sufletul nostru cel vechi, viaţa noastră cea păcătoasă, şi să înţelegem că este mai bine pentru om să-şi mântuiască sufletul decât să câştige lumea. Aşa ne vom învrednici şi noi, cu mila lui Dumnezeu, să vedem împărăţia lui Dumnezeu, mare în putere şi nemăsurată în slavă, unde îngerii împreună cu sfinţii dau slavă ziua şi noaptea Dumnezeului Celui Viu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţi­tă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.