Pr. Visarion Alexa
Dumnezeu are însă umorul Lui…nu de puține ori se întâmplă ca tot ce judeci, tot ce condamni, tot ce dai morții, toate ispitirile ce se năpustesc asupra unui om pe care tu-l judeci, să îngăduie Dumnezeu să vină și asupra ta, ca tot ce trăiește acel om și ai judecat, să trăiești și tu, spre pedagogie.
În momentul în care începi să vii la Biserică, să te spovedești, să te împărtășești, să iei parte la viața unei parohii, ți se deschide o perspectivă care depășește barierele morții, care depășește barierele chinului, barierele deznădejdii și ale suferinței de pe acest pământ. Dacă însă ești un om aflat pe această cale- în care te spovedești și împărtășești- dar spui tot mai des: “Nu mai pot! Nu mai pot purta, nu mai pot răbda/suporta oamenii de lângă mine!”, să știți că este semn de mare deznădejde și moarte. Acolo perspectiva s-a închis, pocăința nu se mai întâmplă, schimbarea minții nu se mai petrece, pentru că nu mai vezi calea care te duce spre Împărăția lui Dumnezeu.
Ușor ne este să-i judecăm pe cei din jurul nostru, ușor ne este să găsim motive să-i condamnăm la moarte pe cei de lângă noi- apropiați sau mai îndepărtați- ușor ne este să spunem că țara merge prost doar din cauza lor nu și a noastră, ușor ne este să spunem că lipsa de civilizație este din vina lor nu și a noastră și tot așa. Fiecare dintre noi se vede pe sine drept și neprihănit și pe restul niște nenorociți.
Psalmistul David spune așa: “Totul omul este mincinos…!”
Cum poți judeca folosind două măsuri? La critică leu și la autocritică mielușel? Cu ceilalți ești leu, iar când e vorba să te critici, să-ți recunoști greșelile, ești blând ca un mielușel.
Dumnezeu are însă umorul Lui…nu de puține ori se întâmplă ca tot ce judeci, tot ce condamni, tot ce dai morții, toate ispitirile ce se năpustesc asupra unui om pe care tu-l judeci, să îngăduie Dumnezeu să vină și asupra ta, ca tot ce trăiește acel om și ai judecat, să trăiești și tu, spre pedagogie.
Gândiți-vă că toate lucrurile acestea arată o neînțelegere adâncă a venirii în Biserică, a prezenței noastre în Trupul și în Sângele lui Dumnezeu. Înțelegeți că El însuși s-a făcut frate cu noi, ca să ne învețe această “taină a fratelui”- jertfa? Nu există bucurie mai mare pe lumea aceasta decât să te jertfești, din iubire, pentru un om.
Puteți posti îndelung, puteți da zeci de acatiste și aprinde sute de lumânări, dar dacă vreun suflet pleacă de la dumneavoastră rănit (bine, sunt și suflete care se rănesc singure, care se victimizează din mare iubire de sine, însă nu vorbim despre acelea…), dacă dumneavoastră îndurerați vreun suflet vreodată, să știți că ieșiți din dragostea lui Dumnezeu.
Bine ar fi să să înțelegem lucrul acesta, să-l punem în inima noastră și, după ce trece valul judecării aproapelui, să plecăm genunchii la pământ și să primim iertarea lui Dumnezeu.
Dacă te îndrepți spre Biserică și inima ta este zbuciumată de supărare, de cârcoteală și judecare asupra fratelui tău, înainte de a pune gura pe Sfânta Împărtășanie, mergi și ia-ți iertare de la el, pentru a face Domnului loc în inima ta!
