Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii)
Pericopa evanghelică pe care Biserica a rânduit-o spre a fi citită în Duminica a 3-a după Rusalii pare a fi într-o contradicție cu mentalitatea și gândirea omului contemporan. Cel puțin mesajul, așa cum răzbate el din ultimele cuvinte ale pericopei, așază toată responsabilitatea în afara ființei umane și în afara propriei puteri și abilități: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (6, 33). Oricât de optimist sună acest mesaj hristic și indiferent de încrederea pe care o oferim cuvintelor Domnului, totuși încredințarea propriei vieți, cu toate aspectele sale şi a propriei familii în grija Lui, rămâne o dilemă uriașă pentru oamenii secolului XXI. Deși, dacă ne propunem să fim onești, cuvintele Evangheliei de astăzi au reprezentat o provocare pentru oamenii tuturor vremurilor istorice.
Astfel, mesajul evanghelic se află într-o opoziție cu starea de fapt a societății în care ne aflăm astăzi. Suntem într-o permanentă mișcare din punct de vedere social, România fiind scena unor mișcări sociale prin care oamenii își cer drepturi de ordin material, salarii mai mari pentru a putea acoperi costurile economice ale vieții de zi cu zi. De asemenea, de ceva timp, la granițele României se desfășoară un conflict militar care naște îngrijorare în mintea și în inima creștinilor noștri. Și în acest context social-istoric în care ne aflăm vine mesajul Evangheliei de astăzi, care ne îndeamnă să nu ne îngrijim de lucrurile materiale, „deci nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?” (6, 31). Nu știu în ce măsură continuarea, adică comparația cu neamurile (v. 32), „încălzește” pe omul de astăzi.
Este o realitate că printre noi se află și persoane care subscriu cu totul acestor cuvinte și care își așază nădejdea în Dumnezeu, în sensul în care trăiesc sentimentul că El le guvernează propria viață și au încrederea aceea de nezdruncinat că le poartă de grijă pentru ziua de mâine. Dar adevărul este că aceștia sunt o minoritate.
O poruncă greu de îndeplinit şi de pătruns
Pentru mulți dintre creștinii noștri, pericopa aceasta intitulată generic în calendarele noastre „Despre grijile vieții” este extrem de frumoasă, interesantă, provocatoare, dar greu de împlinit și de pătruns. În esență, cuvintele Domnului Iisus Hristos își propun să ofere oamenilor posibilitatea de a se apropia mai mult de Dumnezeu prin propriul lor efort. O înțelegere corectă a cuvintelor Mântuitorului ne poziționează pe drumul către cunoașterea lui Dumnezeu și, implicit, spre viața veșnică.
Ce înseamnă de fapt aceste cuvinte ale Evangheliei? Ce înseamnă lipsa de grijă față de cele materiale și încrederea că Dumnezeu se va ocupa de toate? De fapt, cum ar putea omul de astăzi, ancorat în cele ale lumii, să perceapă și să-și asume aceste cuvinte?
Cred că este important să privim contextul în care Hristos Domnul rostește aceste cuvinte. Ele fac parte din ceea ce se numește în mod generic ca fiind „Predica de pe munte”, adică acea cuvântare pe care o adresează mulțimilor Mântuitorul Hristos la începutul activității Sale. Lecturând capitolele 5-7 ale Evangheliei după Matei, fiecare creștin are posibilitatea de a vedea programul ideatic al activității Domnului. În acest context, Hristos așază în atenția contemporanilor Săi coordonatele învățăturii Sale, punând-o oarecum în antiteză cu ceea ce înțeleseseră ei din predania Scripturilor Vechiului Testament. Dincolo de aceste lucruri, mi se pare că Domnul Iisus revitalizează și potențează un termen și un concept pe care iudeii le cunoșteau deja, de Tată. Și tocmai în acest demers hristic rezidă și înțelegerea pericopei de astăzi.
Vechiul Testament Îl prezintă de mai multe ori pe Dumnezeu în calitatea de Părinte. Astfel, El apare în această relație de paternitate cu Israel. În contextul ieșirii poporului din pământul Egiptului, Însuși Domnul îl indică pe Israel ca fiind „fiul Meu, întâi-născutul Meu” (Ieșirea 4, 22), pentru ca în Cântarea lui Moise să se amintească poporului lucrul acesta, „popor nechibzuit și fără minte, au nu este El tatăl tău, Cel ce te-a zidit, te-a făcut și te-a întemeiat?” (Deuteronom 32, 6). Profeții vor relua această imagine a filiației poporului față de Dumnezeul legământului, unii dintre ei făcând-o într-o manieră personală și cu un puternic caracter orantic: „Dar Tu ești Părintele nostru! Avraam nu știe nimic, Israel nu ne cunoaște. Tu, Doamne, ești Tatăl nostru, Mântuitorul nostru: acesta este numele Tău de totdeauna” (Isaia 63, 16).
Tatăl cel ceresc, care are grijă de fiii Săi
Fără a intra în mai multe detalii legate de paternitatea divină în Vechiul Testament, întorcându-ne la Predica de pe munte, se poate observa că aceasta propune o revitalizare a imaginii de Părinte ceresc. Doar în contextul acesta Evanghelia mateiană redă termenul de „Tată” de aproximativ 16 ori. El este însoțit fie de adjectivul pronominal posesiv de persoana a II-a singular, „tău”, de adjectivul pronominal posesiv de persoana a II-a plural, „vostru”, de cel de persoana I plural, „nostru”, și o singură dată cu raportare la adjectivul pronominal posesiv de persoana I singular, „Meu”. Toate acestea arată că Hristos Domnul Își propune să vorbească celor care Îl ascultau despre relația dintre aceștia și Dumnezeu-Tatăl și mai puțin despre filiația Sa din Tatăl.
De altfel, câteva versete mai înainte de pericopa zilei, Domnul îi învață pe Ucenici cum să se roage propunându-le celebra și frumoasa Rugăciune Domnească: Tatăl nostru. În acest context al conștientizării propriei lor relații de filiație cu Dumnezeu, Mântuitorul propune încrederea în lucrarea și purtarea de grijă a Domnului. Comparația cu păsările cerului Îl arată pe Dumnezeu, în calitatea de Părinte al lor, al nostru în esență, ca fiind Cel ce poartă de grijă de regnul animal: „Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru cel ceresc le hrănește” (6, 26). Același Tată este Cel care știe că avem nevoie de toate lucrurile materiale necesare vieții cotidiene.
Hristos face apel la memoria fiecăruia dintre noi, la sentimentele pe care le aveam în momentele copilăriei. În general, copiii nu se îngrijesc de ziua de mâine, ce vor mânca, ce vor bea, cu ce se vor îmbrăca. Grijile acestea cad în sarcina propriilor părinți. Ei sunt cei care se îngrijorează pentru ziua de mâine. Ei sunt cei care se întreabă ce vor pune pe masa propriilor copii, ce haine le vor pregăti, ce medicamente le vor da, dacă este cazul. Când eram copii aveam, în general, o singură grijă: cum să ne jucăm și să ne bucurăm de fiecare clipă din viața noastră. Toate celelalte griji erau ale adulților. Când Hristos ne îndeamnă să nu ne facem griji pentru toate deoarece Tatăl nostru are grijă de ele, El ne cere să ne întoarcem la statutul de copii; de copii ai lui Dumnezeu. Versetele ulterioare arată acest lucru, „cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, oare el îi va da șarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?” (7, 9-11).
Prin urmare, renunțarea la grijile vieții presupune întoarcerea la statutul de copil. Un adult nu poate renunța la ele. Conștientizarea filiației divine ne așază în detașarea de grijile lumii. De aceea, cred că Evanghelia Duminicii a 3-a după Rusalii nu este un îndemn la renunțare, ci la redescoperirea calității noastre de fii ai Părintelui ceresc.
Pr. Cezar Hârlăoanu
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteţi citi şi:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici – Duminica despre grijile vieții
Acumulând capital ceresc, primim ca dobândă și pe cele pământești
