Preot Ioan Bădiliță
Și azi, ca și ieri, și pe-ntotdeauna, Dumnezeu coboară din strana veșniciei, și Își începe plimbarea matinală pe străzile cartierului. Uneori e îmbrăcat de la second-hand, cu o sacoșă goală în mână, alteori stă ascuns după puștii ăia enervanți de-ți cer un ban la semafor. Ne vede mereu grăbiți spre serviciu, făcându-ne timid și iute câte o cruce, să nu ne observe tovarășii de trotuar sau călătorii din autobuzul care tocmai trece prin fața Bisericii.
În dreptul unui geam se aude bocet de nou-născut. La blocul de vis-a-vis, o femeie își plânge soțul, mort într-un accident de muncă. Pe casa scării, un bețiv adormit pe un covor de chiștoace, strânge un câine la piept, ca pe un talisman primit de la părinți. Claxoanele se iau la întrecere cu ciripitul mierlelor. Acestea din urmă se dau bătute. Nu au fost proiectate pentru a acoperi un zgomot, ci pentru a blagoslovi tăcerea. Soarele-și așterne razele ca pe o față de masă. Ne invită la marele ospăț fotofanic de fiecare zi.
Dar ochii ne sunt răpiți… de ecrane, de codurile de bare ale facturilor, de reclamele din intersecție. Încă o dimineață ratată.
Domnul Se așază pe o bancă din parc și oftează. Ochii Îi sunt aureolați de cearcăni. Deodată, o lacrimă I se prelinge pe obraz. O șterge încet cu inelarul mâinii stângi, pe care se află încolăcit unul dintre cuiele de pe Cruce. Intră în Biserica de lângă parc și unge cu lacrima tocul ușii din pridvor. Sacoșa din mână a agățat-o de sfintele uși. Doar că nu mai era goală, ci umplută cu toate durerile și suspinele lumii. Se duce apoi în Altar, pierzându-se în umbra Proscomidiarului.
Când a intrat preotul pentru Vecernie, și-a pus sacoșa pe grumaji și a dat binecuvântarea. De fapt, nu mai era sacoșă. Domnul o făcuse epitrahil, brodat cu sufletele însetate ce-și caută izvorul din strana Veșniciei.
