Preot Ioan Bădiliță
Meditând la evanghelia de astăzi, mi-am amintit de o secvență din minunatul film Bella (2006), despre care se spune că a salvat mulți bebeluși de la avort.
Undeva, în prima jumătate a filmului, protagoniștii se întâlnesc cu un cerșetor orb, care îi cere Ninei să-i descrie frumusețea zilei. „Văd un copac acoperit cu flori galbene și roșii. E o zi ca oricare alta în New York. Oameni grăbiți, mașini, toată lumea are de ajuns undeva… Nimănui nu-i pasă de nimic. E ca un ceas uriaș, viu. Nu se oprește niciodată”. Iar orbul răspunde: „Ce n-aș da să pot vedea toate aceste lucruri!” La finalul scenei, camera focalizează pe un carton rezemat lângă piciorul cerșetorului, și pe care scria: „Dumnezeu mi-a închis ochii. Acum pot să văd”. Am făcut stop-cadru, și am rămas multă vreme cu gândul la mesajul pătrunzător al textului.
Da, mai presus de darul vederii trupești, există un alt mod de vedere, mult mai dinamic și mai profund, care sondează dincolo de percepția estetică a lumii, hrănindu-se cu rațiunile/gândurile divine așezate de către Creator în adâncurile universului sensibil. În Ortodoxie, acest mod poartă numele de „ochi înțelegători ai inimii”, pe care orbul din naștere îi avea deschiși ca o floare de lotus și fără de care nu ar fi putut să se lase modelat de mâna vindecătoare a Domnului. Pentru că, în fond, asta face Hristos cu el: îl re-construiește prin atingere.
Atunci când Evanghelistul Ioan spune că Domnul „a uns cu tină ochii orbului”, eu nu pot să citesc altfel decât așa: a mângâiat ochii lui. Iar mângâierea, scrie Jean-Paul Sartre în „L’Être et le Néant”, nu este un simplu contact fizic, ci un act creator.
Mângâindu-l pe celălalt, eu fac să i se nască, prin mângâierea mea, sub degetele mele, carnea. În aceasta stă, cred, miracolul de la Siloam: a înțelege că nimeni și nimic nu poate să împlinească dorul inimii noastre, decât Cel care a zidit-o și a hărăzit-o spre a fi Biserică a Luminii neapuse.
