Preot Ioan Istrati
E o cafenea în Constanța unde fac o cafea uriașă și foarte aromată, arabica. Mă duc acolo între ore și mai iau o măgăoaie aburindă.
Odată, stăteam la coadă. Tipul de acolo e foarte haios, face glume, panaramă, zâmbește mereu, îți recomandă tot felul de chestii. Acuma omul era devastat. Fața era contorsionată. Îi tremurau buzele. Se mișca haotic. M-a servit cu cafea.
Am îndrăznit să îl întreb:
– Totul e bine?
Omul a strâns din ochi și zece lacrimi i-au căzut pe obraz. A zis:
– Tatăl meu a avut un accident grav de mașină. E la 100 de kilometri și nu am cum închide. Dacă puteți ceva, ajutați-mă.
L-am îmbărbătat:
– Hai să ne rugăm. “Tatăl nostru” mereu și o să fie bine.
Omul a șoptit:
– E în comă, e intubat, nu cred.
Da’ eu, cu voce tare:
– Ba să credeți, că altfel moare. Credința îl ține în viață. Omul se cutremură.
Scriu și pe Facebook rugându-mi prietenii să se roage pentru tatăl lui. Beau cafeaua aia cu nodu-n gât. Omul zicea Tatăl nostru. Și eu. Îl îmbrățișez și plec. Peste zece minute, omul mă sună.
– Părintele meu, m-au sunat de la salvare. Tata și-a revenit. A deschis ochii. A zis că a simțit cum cădea într-un întuneric adânc. Și deodată a simțit așa ca o mână care l-a tras cu putere, să-i disloce mâna din umăr, și l-a scos din fântâna aia neagră.
I-am zis:
– Era mâna lui Hristos pe care sute de oameni L-am chemat în rugăciune.
Slavă lui Dumnezeu!
